Dreptul meu la întuneric

Cred că aveam vreo 3-4 ani când am început să fac expedițiile. Seara, când toată familia era strânsă în jurul televizorului din sufragerie și în restul casei nu era aprinsă nicio lumină, mă făceam că vreau să merg la baia mică și intram pe furiș în dormitorul alor mei, care era învăluit în întuneric. Testam mereu până unde pot ajunge. Dacă nu prea mă îmboldea inima lăsam ușa deschisă pentru ca fărâma de lumină de pe hol să dea contur măcar obiectelor de la intrare. Iar când mi se făcea frică fugeam ca din pușcă până la ușa cu sticlă sablată de la sufragerie, de unde puteam să aud glasuri și sonorul televizorului. Aveam palpitații, corpul îmi tremura și mă gândeam tot restul serii la monștrii care probabil se ascundeau după mobile. 

Cu toate pericolele lui – sau poate tocmai datorită lor – întunericul mă atrăgea. Avea în el puteri nebănuite, ceva ce mă hrănea, îmi dădea viață: în întuneric puteam să mă simt, eram un ghemotoc de carne cu o inimă care bate tare, un pas șovăielnic și apoi o mână care atinge așternuturile de pe pat, ce victorie! (patul era prima redută pe care îmi propuneam să o câștig în cursa mea nocturnă). 

Mulți ani mai târziu, deși am aflat atât pe pielea mea cât și din gura altora că lumea e un loc periculos pentru femei chiar și în timpul zilei, am revenit la jocul meu cu întunericul. Când mă întorceam acasă noaptea, după o seară în Centru, o luam deseori pe jos și străbăteam, cu inima cât un purice, toate parcurile, slab sau deloc luminate, care îmi ieșeau în cale. În perioada aia am avut un singur incident, când niște câini s-au luat de mine în parcul Kiseleff, dar am avut noroc că un bărbat care dormea pe o bancă s-a trezit și i-a alungat. 

Țin minte că înăuntrul meu se ducea mereu o luptă înainte de a porni în expedițiile astea. O parte din mine arăta cu degetul spre metrou: iată, Calea Rațiunii. Dar era mereu învinsă de o voce mai puternică. Voiam să merg prin întuneric ca o afirmare a puterii și libertății mele – să străbat aceste spații, să simt că îmi aparțin, să simt că întunericul îmi aparține și mie. Mai mult decât atât, o să o spun fără ocolișuri: era o plăcere să fac asta, o bucurie intensă. Ca atunci când intri în mare și porți întinderea enormă de ape pe umeri, ca o pelerină. Întunericul era haina mea, haina care îmi ținea de cald cel mai bine.

M-am oprit din aceste expediții în urmă cu trei ani, după un episod care m-a speriat foarte tare, în Bruxelles, într-un parc central și bine iluminat. Eram destul de aproape de stradă când un bărbat a ieșit de după niște copaci și a început să alerge spre mine. Am luat-o la fugă și am ieșit rapid din parc, erau și câteva grupuri de oameni în zonă iar el a dispărut la loc printre copaci. Nu știu dacă a făcut asta ca să se distreze pe seama mea sau chiar avea intenții rele, cert e că m-a dat peste cap. 

Într-un fel, expedițiile mele nocturne erau niște acte de sfidare a realității, care îmi dădeau speranța că spațiile în care trăiesc îmi aparțin și mie, că corpul meu are libertatea de a se deplasa acolo unde vrea. În mod greu de crezut, reușeam să îmi reaproprii noaptea ceea ce mi se lua în timpul zilei, pe străzi și în mijloacele de transport în comun, peste tot unde am fost hărțuită în nenumărate rânduri și am cunoscut forme de violență sexuală despre care nu mă simt pregătită să scriu. 

Străbătând din când în când întunericul simțeam că îmi reafirm libertatea, dar episodul din Bruxelles m-a scuturat de această iluzie. Convingerea că lumea e un loc periculos pentru mine a început să mă copleșească. Mi-am pierdut pofta de joc, de explorare, am pierdut contactul cu noaptea din mine.

*

Întunericul e spațiul descoperirilor, locul unde teama și bucuria coexistă în proporții egale, unde începe aventura, unde încep invențiile. 

Acolo merge mintea noastră atunci când face noi conexiuni, acolo încep toate paginile nescrise, proiectele, planurile. 

Acolo poți să atingi lucruri nevăzute pe care apoi le transporți în realitate. 

Dar adevărul lumii noastre strâmbe e că nu putem locui, accesa, explora spațiile în mod egal. Spațiile fizice și spațiile imaginare. 

Pe multe dintre noi frica ne paralizează și nu ne mai încumetăm, nu ne mai deschidem, nu mai căutăm, nu mai străbatem – asta dacă am avut norocul să o facem vreodată – întunericul profund și fecund, necunoscutul, pustietatea. 

*

Eu nu vreau doar lumina. 

Nu vreau doar să am acces la jumătate din posturile de conducere dintr-o întreprindere,

concedii de maternitate prelungite, 

modele de mașini pentru femei.

Nu vreau doar să mi se facă ”condiții” ca să pot să fiu ”frumoasă” fără să fiu agresată, 

ca să pot fiu ”bună și blândă” fără să fiu luată de fraieră, 

ca să pot să fiu ”cuminte” fără să fiu pedepsită. 


Eu vreau întunericul. 



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s