Cinci feluri în care mă cunosc mai bine

Ioana tocmai își anunțase plecarea și se ridicase de pe scaun, încet, ca o pisică. Stăteam la o masă rotundă, în jurul unei sticle de vin (alb) când cineva (nu eu) a pus următoarea întrebare: ”Ce-ați vrea să fi știut când erați adolescente?”

S-a făcut liniște.

Ioana a rămas în picioare, așteptând, în spatele meu, după ce înconjurase deja, tiptil, jumătate de masă.

Perdelele tremurau ușor în bătaia vântului, albe și diafane, iar ultimele raze de soare se avântau curajoase în păienjenișul lor ca o sită, prelingându-se apoi învinse pe podea, într-un abur roșiatic.

Teodora a început să vorbească prima, mângâindu-și coada de Cosânzeană:

Teodora: Aș vrea să fi știut că mama nu era virgină când s-a măritat cu tata… La noi în familie a existat mereu ideea asta a purității relației, ai mei s-au purtat întotdeauna de parcă ar fi perechea primordială, așa că am simțit că e ceva foarte important. Eram sigură că așa trebuie să fie, ca să fie bine…

Iza: Deci te-ai forțat să urmezi și tu modelul ăsta?

Teodora: Da. (pare că vrea să spună mai mult, rămâne câteva clipe tăcută, cu ochii plecați, privind în jurul ei). Mama nu mi-a spus nimic. Și nu doar că nu era virgină, dar a fost și măritată înainte să fie cu tata!

(Chicote și exclamații de uimire în jurul mesei)

Miruna: Și tu cum ai aflat, atunci?

Teodora: La un moment dat, a încercat să îl contacteze pe fostul ei soț și cineva i-a spus, la telefon, că a murit. Așa că într-o zi, când am ajuns acasă, am găsit-o plângând în hohote și lovind cu pumnii în podea. Abia atunci mi-a povestit. Aveam 23 de ani.

Urmează o tăcere lungă. Privim toate sticla de vin cu reflexii aurii, paharele aproape goale, cei nouă trandafiri roz din vaza de pe masă. Ne privim una pe alta. Miruna își drege vocea și, spre uimirea mea, mă întreabă, parcă cerându-și scuze:

Miruna: Alina, voiai să spui ceva?

Alina: Nu (uimită că am transmis astfel de semnale fără voia mea). Mă gândesc încă. Spune tu.

Miruna: Cel mai mult… aș vrea să îmi fi știut forma corpului. Nu știu cum să vă spun. Abia pe la 20 de ani mi-am dat seama că am bazinul îngust și… umerii rotunzi (face gesturi către bazin și umeri, de parcă ar vrea să ne facă o demonstrație)… și că corpul meu e de fapt așa cum e. Abia atunci am început să mă simt, să realizez cine sunt. Mi-am dat seama că nu o să am niciodată umerii osoși ca top-modelele, pentru că umerii mei sunt rotunzi, așa sunt ei! Înțelegeți?

Ioana: Voiai să arăți ca un top-model?

(În dreapta mea, Iza tresare, surprinsă că Ioana e încă în cameră)

Miruna (cu o nuanță pufoasă de purpuriu în obraji): Da, voiam să arăt altfel decât aș putea vreodată să arăt, adică nu știam că eu sunt într-un anumit fel, că așa sunt eu. Știu că sună ciudat…

Teodora (își împinge scaunul un pic mai departe de masă și se așază tacticos picior peste picior): Nu sună deloc ciudat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Și ți-ai dat seama de asta la 20 de ani? E foarte devreme! Chiar de admirat.

Privirile noastre încep din nou să alunece, mângâietor, prin încăpere. Stăm o vreme îndelungată așa, în tăcere. Poate un minut. Iza își toarnă un pahar de vin. Teodora își suflecă mânecile. Apoi Ioana spune limpede, cu tonul ei ferm, care nu lasă nicio îndoială că gândește toate frazele până la capăt înainte să le rostească:

Ioana: Ce aș vrea să fi știut, ca adolescentă, e că poți să faci plângere la poliție dacă ești violată. Că așa ceva e ilegal și poliția e de partea ta, că sunt obligați să fie de partea ta.

Asta aș vrea să fi știut.

poți să primești ajutor.

Și cum poți să primești ajutor.

Liniștea s-a așezat peste noi ca un capac.

Mă întorc către ea și o iau instinctiv de mână. Răspunde cu o strângere scurtă. Iza se întoarce și ea și o îmbrățișează din poziția în care se află, de pe scaun, cuprinzându-i mijlocul cu brațele.

Teodora (cu lacrimi în ochi): Ioana, îți mulțumesc că ai împărtășit asta cu noi.

Iza (ținând-o încă în brațe): Vrei să vorbim? Să ne spui mai mult?

Ioana (cu aceeași voce fermă, în timp ce se desprinde din strânsoarea noastră și pornește, fără nicio ezitare în mișcări, către scaunul gol de unde plecase mai devreme): Nu. Vreau să aud ce spun Iza și Alina.

După retragerea Ioanei, Iza rămâne cu brațele bălăngănind pe lângă corp și începe să se legene, ca un copil care se răsfață. Dar se repliază rapid într-o poziție de gânditoare când își aude numele.

Iza: Culmea e că mă gândeam la asta acum câteva zile. Aș vrea să-mi fi cunoscut și păzit granițele. Ca o leoaică fioroasă. Dar în loc să fac asta, eu cedam tot, tot, fără să clipesc. Și dădeam enorm, enorm. Ridicol de mult și de repede! Am citit recent o povestire de Lavinia Braniște și mi-am amintit ceva.

Teodora: Ce povestire?

Iza: Se numește Escapada. E despre o tipă căreia îi place de unu’ și îi aduce un pește, de la ea, de la Brăila, să îl gătească. Deci mă rog vă dați seama, au pus-o ei de un rendez-vous că el era mare bucătar. Și se dovedește că tipul era de fapt super oribil și arogant, iar ea a venit cu ditamai dihania de pește în bagaj, pe tren, l-a curățat de solzi tot ea, în baie, că el nu era în stare… și apoi sexul e foarte nașpa… în fine, trebuie să o citiți. Și mi-am amintit că și eu i-am adus unuia de care îmi plăcea mie pe la 18 ani, când tocmai mă mutasem la București, o găină de la ai mei de la Buzău! O-gă-i-nă!!

(toată lumea râde)

Miruna (încă roșie în obraji): Cot-cot-codaaaac!

Iza (după ce se mai domolesc hohotele de râs): Da, măi! Abia îl cunoscusem, ne întâlnisem de câteva ori. Și după alte câteva întâlniri s-a dovedit că e un măgar și mă înșală cu o colegă de grupă. Dacă aș fi știut i-aș fi adus cel mult un găinaț! (râsetele izbucnesc din nou). Și ce credeți, am mers special acasă ca să iau găina și am fugărit-o eu singură prin bătătură, săraca. Era cea mai mare și mai grasă din tot cotețul. I-am adus-o că era bio-eco și el a zis că îi place să gătească, dar până la urmă i-am gătit-o tot eu. A mâncat din ea o lună și, fetele babei, poate mai mănâncă și până în zilele noastre. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa!

Toată lumea aplaudă și se întoarce spre mine.

Teodora (jucăuș): Hai și tu, Alino.

Dau roată cu privirea, privind-o pe fiecare în parte.

Alina: Eu îmi doresc să fi putut înțelege, încă de pe atunci, ce înseamnă patriarhatul sau pur și simplu să înțeleg că există. Cred că asta m-ar fi ajutat să îmi construiesc identitatea într-un alt fel, ar fi dat multă substanță căutărilor mele… aveam atâta energie și o canalizam în lucruri atât de străine de mine. Aș vrea să fi putut să îmi fiu mai loială mie, să îmi dau seama câte straturi, câte măști mă acoperă și mă deformează, ca femeie.

Teodora (mimând intransigența): Țț, țț. Nu e voie pe scurtături.

Iza: Eu nici acum nu știu ce e patriarhatul.

Alina: Bun, să vă spun altfel. Îmi doresc să vă fi cunoscut deja, pe atunci, și să vorbim cum vorbim aici, despre experiențele noastre. M-aș fi regăsit, ca acum, în ceea ce a spus fiecare dintre voi și mi-aș fi dat seama că nu poate să fie o coincidență, că avem un teritoriu comun, al nostru. Cunoscându-vă pe voi, într-un mod autentic, aș fi putut poate să mă cunosc și pe mine, mai repede.

Iza: Ce înseamnă teritoriu comun?

Alina: Uite, pe vremea aia eram convinsă că feminismul e o prostie, mă simțeam puternică, aproape ca un bărbat. Psihologic, mă identificam cu bărbații. Și aveam foarte puține prietene femei.

(Ioana mă fixează cu privirea, ea era pe atunci singura mea prietenă mai apropiată)

Alina: Țin minte că le țineam discursuri bărbaților despre cum cred eu că feminismul e o prostie, pentru că umanitatea e un tot, iar cele două sexe au destule probleme în comun de rezolvat, de ce să ne epuizăm energiile pe ceva ce ne dezbină? E ca și când ai împărți omenirea în două tabere: cei cărora le plac pantofii roșii și restul, ăsta era exemplul meu preferat.

Ioana: Iar bărbații dădeau din cap, lucru rar.

Alina (zâmbește amar): Da, dădeau din cap. Pentru mine pe atunci discriminarea de gen nu exista, pentru că mă identificam cu cei privilegiați. Dar dacă aș fi vorbit cu alte femei și aș fi aflat că suferă, ca și mine, de tulburări alimentare, că au fost hărțuite sexual, ca și mine, că nu știu să își respecte granițele, că își țin în frâu sexualitatea – poate atunci mi-aș fi dat seama că pantofii ăștia roșii strâng al naibii de tare. Strâng pe toată lumea care îi poartă, nu doar pe mine. Și că de fapt, e imposibil să mergi în ei. Că noi, femeile, abia ne mișcăm prin lume. Și că nu putem începe să ne mișcăm cu adevărat decât sprijinindu-ne una de alta.

Se așterne o tăcere gânditoare.

Miruna se ridică de pe scaun și ia în mână sticla de vin, măsurând-o.

Miruna: S-a terminat vinul. Hai să mergem să dansăm.

http://www.metmuseum.org/art/collection/search/700244

Surse foto:

MET museum

Peggy und Marco Lachmann-Anke, Pixabay

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s