Despre Captain Marvel (fără spoilere)

by doamna goe

În universul Marvel nu prea a fost loc până acum pentru fanteziile femeilor de a fi super-eroine: din cele 20 de filme din seria Avengers produse din 2008 până în prezent, un singur film include un personaj feminin important (Ant-Man and the Wasp, produs în 2018). Iar Captain Marvel e primul film cu o super-eroină în rol principal!

Nu ai nevoie de super-puteri cu care să citești gândurile producătorilor ca să îți dai seama că atât Ant-Man and the Wasp (lansat anul trecut), cât și Captain Marvel au fost produse ca reacție la trendul feminist contemporan (mă refer la trendul de marketing, evident) și la mișcările concurenței (DC Comics) care a lansat Wonder Woman în 2017.  

Pare că cineva de prin studiourile Marvel a avut în sfârșit revelația că e un pic dubios să nu existe picior (sau aripă sau ac, după caz) de super-eroină în poza de absolvire a ”seriei Avengers” care urmează să se încheie în curând (câteva săptămâni) cu filmul Avengers: Endgame. Așa că Captain Marvel a fost convocată urgent din stratosferă pentru a salva, ca o super-eroină ce e, producătorii de ditamai rușinica (= ignorare totală a femeilor timp de un deceniu din ceea ce se vrea a fi marele epos fantasy al vremurilor noastre – seria Avengers).

Full disclosure: îmi plac filmele fantasy cu personaje cu super-puteri. Cred că e ceva primar în atracția noastră față de super-eroi/ne, o dorință de a fi protejați/protejate și a ne simți în siguranță, de a crede în puterea binelui. Așa că sunt într-o căutare continuă de astfel de narațiuni – și, de cele mai multe ori, într-o stare de dezamăgire continuă. Un lucru care nu încetează să mă uimească (de exemplu) e că în ciuda faptului că pentru o mare parte din omenire, primul personaj cu super-puteri (care dă viață, hrănește, veghează, vindecă, salvează) e de sex feminin, această imagine atotputernică a ”feminității” e atât de absentă din imaginarul colectiv încât devine invizibilă.

Evident că Marvel nu ”punctează” la acest capitol, dimpotrivă: imaginea feminității pe care o promovează Captain Marvel e cea de luptătoare individualistă care aspiră la genul de realizări cu care se identifică în mod tradițional bărbații, cum ar fi o carieră militară (atmosfera e de Top Gun în variantă glossy-fantasy).

Pe scurt, filmul e croit după chipul și asemănarea universului Marvel, care e, la bază, un univers al ”super-eroilor”, nu al „super-eroinelor”. Fetișizarea puterii militare e unul dintre aspectele cele mai problematice, mai ales în contextul colaborării directe între studiourile Marvel și Pentagon, vizibilă și în acest film.

Dar o chestiune cel puțin la fel de spinoasă mi se pare a fi ”soluționarea” în cheie individualistă a discriminării de gen (o schemă care se regăsește și în alte producții autohtone, ca Isn’t It Romantic/Cât romantism! de pe Netflix). Pe scurt, departe de a fi abordată ca o problemă sistemică, discriminarea ține de o viziune personală: odată ce eroina descoperă ”cine e cu adevărat” sau ”dragostea de sine” blocajele și piedicile dispar ca prin farmec și ea poate schimba lumea/primi ceea ce merită.

E ceva foarte nociv în propagarea acestei idei: responsabilitatea e plasată la nivelul persoanei, care are, prin propriile puteri, posibilitatea de a se elibera. E o rețetă facilă și nerealistă, dar foarte comodă pentru creatorii de ficțiuni care pot ”justifica” absența femeilor din filmele lor prin lipsa conștiinței de sine a acestor femei. Deci fetelor, nu vă mai faceți probleme, pentru că, iată: acum e suficient să apeși un buton/ai un moment de revelație ca să fii vizibilă/puternică/iubită.

În ciuda acestor critici pe care le consider foarte importante (motiv pentru care le-am și menționat mai întâi), recomand acest film, atât pentru factorul de divertisment, dar și pentru mesajul feminist.

Acțiunea ia o turnură spectaculoasă destul de rapid (pe care nu o voi divulga pentru că… spoiler) și am fost prinsă bine-bine (aș zice, legată fedeleș) de lanțul de aventuri, efecte speciale și scene de cafteală care înțeleg că sunt elementele distinctive ale universului Marvel. Iar când spun efecte speciale, mă refer și la chestii destul de SF, cum ar fi un Samuel L. Jackson întinerit pe calculator în rolul de partener de aventură al lui Captain Marvel.

Iar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, până la urmă (mai ales ca fană de filme fantasy), a fost să văd o femeie într-un rol principal, de super-eroină, care poate, prin forțe proprii, să facă lucruri extraordinare. Țin minte că am avut acest gând, în semiîntunericul sălii de cinematograf, văzând-o pe Captain Marvel zburând ca o săgeată prin stratosferă: uau, uite, e posibil! O femeie, alături de alte femei, în rolul de salvatoare care protejează planeta/civilizația/bătrânelul care a alunecat pe o coajă de banană.

Nu am văzut Wonder Woman, produs de concurența Marvel, despre care am înțeles că are un efect asemănător, așa că Captain Marvel a fost prima producție care mi-a adus această revelație: o femeie cu super-puteri e la fel de credibilă și captivantă ca un bărbat cu super-puteri, rolurile de gen sunt construite cu forța fanteziei, iar aceeași fantezie le poate schimba.

Iar dacă e vorba de fantezia unei industrii care învârte miliarde de dolari și vrea să prindă tren(d)ul feminismului ca strategie de marketing*, schimbarea poate veni cu ușurința cu care apeși pe un buton.

Pentru noi, restul, rămâne o luptă adevărată.

*La o lună și jumătate de la lansare, încasările la box office pentru Captain Marvel au depășit un miliard de dolari (cheltuielile de producție fiind estimate între 152 și 175 milioane de dolari). În comparație, Wonder Woman a avut încasări de 821 de milioane și un buget de 150 milioane.