Ana, mon amour (2017) – Stadiul relației: complicat

Părerea mea despre acest film s-a schimbat pe măsură ce am aflat mai multe detalii despre el, așa cum uneori îți schimbi impresia despre cineva când îi descoperi biografia.

La prima vedere am fost plăcut surprinsă de miza lui ambițioasă, de efortul de a descrie realitatea emoțională complexă a unei relații amoroase. Am intrat în sala de cinematograf fără așteptări și am rezonat cu povestea de pe ecran, care mi-a amintit de propriile mele încercări de a îmi descâlci universul psihic și a mă elibera dintr-un păienjeniș de relații toxice.

Eroii principali ai filmului se cunosc în facultate, iar ”compatibilitatea” lor e clară din prima scenă: au foarte multe lucruri în comun (conversația lor de flirt se învârte în jurul lui Nietzsche), iar primul lor contact erotic are loc după un mic atac de panică al Anei (care nu are calmantele la îndemână), când Toma intervine mângâietor. E un scenariu clasic de relație de codependență: el aspiră la rolul de salvator, iar ea, care la începutul relației e dependentă de antidepresive, devine pe parcurs din ce în ce mai dependentă de el, ajungând în situația de a nu mai ieși din casă sau a recurge la măsuri extreme în lipsa lui.

Tabloul e întregit de câteva scene care ne prezintă contextul familial al celor doi, un alt aspect care îi unește puternic: amândoi provin din familii abuzive, disfuncționale, unde violența verbală și fizică e la ordinea zilei. Evident, dezvoltarea lor emoțională e marcată de aceste contexte familale toxice, care se răsfrâng și în relația lor.

M-au impresionat profund secvențele în care cei doi fac, pe rând, cunoștință cu familia celuilalt, deși sunt pe alocuri greu de digerat. Au fost momente în care îmi venea să mă uit în altă parte ca să scap de agresiunea emoțională/fizică de pe ecran. Amestecul de comic, absurd și conflict (surprins și în alte producții românești) din aceste scene de familie mă lovește mereu în moalele capului. Și e foarte trist că nu e de fapt nimic ”ieșit din comun” la mijloc: sunt situații pe care multe dintre noi le cunoaștem, cumva tipice în România, un ”brand de țară” despre care se vorbește prea puțin.

Într-un cuplu în care dependența (și reversul ei – controlul, salvarea) joacă un rol atât de important, eforturile de găsire a unei ”soluții” sunt constante: cei doi ajung în cabinetul unui psihiatru, pe la diverși preoți, la urgențe… și într-un final, în momente diferite, la psihoterapie, care se dovedește a fi cea mai ”eficientă” în sensul deblocării unor modele comportamentale. De fapt, prima mea impresie a fost că filmul e o reclamă de două ore și jumătate la psihanaliză.

Din momentul în care Ana începe să facă terapie lucrurile se schimbă, treptat. Perioada coincide cu venirea pe lume a copilului lor și culminează cu o răsturnare de roluri, în care femeia dependentă se transformă într-una puternică și emancipată. Această ultimă parte e redată însă fugar, aproape neverosimil, mai ales că există puține indicii despre evoluția dintre cele două extreme (dintre situația de puternică dependență și cea de independență a Anei). E momentul în care devine din ce în ce mai clar că firul narativ, ”coerența” poveștii are la bază viața interioară a lui Toma, e viziunea lui asupra lucrurilor, din care e firesc să lipsească detalii ale unei perioade pe care probabil încearcă să o reprime.

Într-adevăr, povestea de dragoste dintre Ana și Toma e una foarte realistă, dar e vorba aici de un anumit tip de realism, cel al vieții psihice. Evenimentele ne sunt prezentate din perspectiva lui Toma care le rememorează în discuțiile cu psihanalistul său. Cronologia și logica joacă un rol secundar (deseori singurele ”indicii” care ne ajută să plasăm o scenă în timp sunt coafurile celor doi), iar emoțiile și visele sunt analizate cu la fel de multă atenție ca faptele reale.

Reconstruirea unei relații din această perspectivă e un proiect foarte ambițios, pe care filmul – urmărind ”privirea” lui Toma – și-l asumă cu tenacitate: o tenacitate care vine din nevoia disperată de a alina suferința izvorâtă din iubire. Iar meritul regizorului este că reușește să redea un portret viu, complex al Anei și al dinamicii relației lor, în ciuda perspectivei ”părtinitoare” (vedem lucrurile mereu prin ochii partenerului ei).

Această viziune nuanțată asupra unei relații de codependență mi s-a părut a fi cel mai mare merit al filmului. Într-o societate care deseori judecă strâmb și condamnă suferința ca slăbiciune pentru care responsabilitatea revine doar celor afectați, folosind etichete de tipul ”ea e întreținută” iar ”el e un băiat prost de bun” (cam așa au înțeles niște cunoscuți de-ai mei intriga filmului) – eforturile acestei producții sunt salutare.

Rămâne însă un semn de întrebare dacă această interpretare care redă complexitatea codependenței și a psihicului nostru în general e suficient de accesibilă. Așa cum menționează și Petronela Rotar în recenzia ei, pentru multă lume acest film poate funcționa și ca reconfirmare a unor stereotipuri (am primit, la rândul meu, mărturii directe în această direcție).

În discuția care a urmat vizionării am aflat că filmul are la bază cartea ”Luminița, mon amour”, iar autorul ei, Cezar Paul-Bădescu, a fost și co-scenarist. Dana Bunescu, premiată la Berlinale pentru montaj cu ”Ursul de Argint”, a împărtășit cu publicul faptul că deși cartea lui Cezar Paul-Bădescu e foarte ”macistă”, regizorul Călin Peter Netzer s-a ”identificat” cu personajul Luminiței și a schimbat structura poveștii, adăugând schimbarea de roluri de la final.

Într-adevăr, anumite indicii – cum ar fi referințele la legenda meșterului Manole și aluzia la făptuirea unei crime (dinspre final) – întregesc acest tablou al unui edificiu creat de bărbat (povestea e construită din amintirile lui), în care personajul feminin e folosit ca recuzită, ca simplu obiect psihic pus la temelia unei proiecții. Iar edificiul meșterului Manole se răstoarnă la final (pentru mine cel puțin), când apare o schimbare clară de perspectivă: ”privirea” lui Toma începe să deslușească, îngrozită, ”unghiul mort” care i-a scăpat până atunci, propriul lui rol și aspecte problematice ale comportamentului său. În interpretarea mea regizorul încearcă să echilibreze viziunea macistă a cărții lui Cezar Paul Bădescu, dând adâncime personajului Ana, conferindu-i un traseu evolutiv (pe care Toma nu îl are, el încearcă pe parcursul filmului, prin psihanaliză, să recupereze această diferență dintre ei).

Admir efortul regizorului – care și-a dovedit măiestria și cu ”Poziția Copilului” (premiat cu Ursul de Aur la Berlin) – un film excelent despre relațiile toxice cu părinții. Dar mă întreb în primul rând cât de evidentă e această interpretare a filmului (în cheia complexității și complicității în codependență)? Și pentru câtă lume această poveste rămâne o confirmare a unui stereotip? Până la urmă, e viziunea unui bărbat care își pune în prim plan propria experiență, pentru care femeia emancipată e o nălucă, un construct nerealist. Într-un fel foarte direct și brut, filmul e ”de partea lui”.

Apoi mai e și cartea… pe care nu am citit-o și nici nu o voi citi (ba chiar o voi ocoli) după ce mi-a ajuns la urechi! În discuția cu publicul a fost descrisă ca un act de ”revanșă/răzbunare” a autorului după despărțirea de soția lui. Ambii sunt figuri cunoscute în lumea culturală românească, am citit texte scrise de amândoi (și îmi plac foarte mult poeziile ei). Ori chestia asta mi se pare destul de creepy și mă face să văd filmul cu alți ochi, mai ales că totul e atât de ”pe față” (iar Cezar Paul-Bădescu e și co-scenarist, poate publică o ediție revizuită și adăugită a cărții după această experiență?).

Sincer, dacă aș fi știut toate aceste detalii despre film înainte să ajung în sala de cinema probabil aș fi decis că nu vreau să îl văd – și aș fi ratat o experiență care – la nivel personal și în ignoranță de cauză – a avut efecte pozitive.

În concluzie, dragă ”Ana, mon amour”, mă bucur că te-am cunoscut… dar cred că știu deja prea multe despre tine. Un pic de terapie nu ne-ar strica…


PS 1: Am văzut acest film săptămâna trecută la Berlin, în cadrul festivalului Rekonstruktion, Filmland Rumänien IV, o inițiativă execelentă care sper să se repete cât mai des în viitor.

PS 2: O bijuterie de melodie de pe soundtrack-ul filmului:


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s