Parinoush Saniee – Tatăl celuilalt copil

La petrecerea dată cu ocazia zilei sale de naștere, Shahab – în prezent un tânăr adult – rememorează vremurile copilăriei, o perioadă tulbure și dificilă, plină pe de o parte de conflicte emoționale, persecuție și atacuri din partea celor din jur, dar și de rezistență înverșunată, de strategii de a face față tensiunilor și de episoade răzlețe de ajutor nesperat.

Romanul scoate în evidență urmele adânci și dureroase pe care corsetul ”familiei tradiționale” le lasă asupra membrilor săi. Tatăl lui Shahab întrupează un ideal de masculinitate paternă care nu lasă loc de slăbiciune și eșec, iar mama, care a terminat o facultate, se simte nefericită și limitată în viața de casnică.

Muțenia lui Shahab și comportamentul lui neobișnuit amplifică tensiunile din familie, confruntându-i pe toți cei implicați cu o realitate pe care nu o pot încadra prea ușor în propriile proiecții despre cum ar trebui să fie viața lor.

Cartea e de fapt descrierea unui traseu al devenirii, al (de)stabilizării eului, o operă de analiză psihologică, în care e refăcut drumul de la copilărie la maturitate, un drum anevoios și plin de experiențe traumatice. Autoarea e psiholoagă și socioloagă, iar cartea ar putea sta la fel de bine pe raftul cărților de psihoterapie, pentru că descrie minuțios și într-un fel ușor de urmărit atât episoadele de persecuție și frustrare cât și cele mai răzlețe, de înțelegere și alin, care fac posibilă adaptarea.

Traducerea mi s-a părut excepțională, redactarea (am citit ”ediția de buzunar” de la Polirom) a lăsat însă pe ici pe colo de dorit. Per total a fost însă o experiență intensă și captivantă, genul de lectură care mă umple de admirație pentru literatură, care îmi dovedește cât de multe pot realiza cărțile.

O să o spun pe șleau: m-am identificat foarte mult cu personajul principal, iar asta m-a dus imediat cu gândul  la Rebecca Solnit și celebrul ei articol ”Bărbații îmi explică romanul Lolita”, în care se vorbește despre acest aspect, al lecturii de identificare. Pe scurt, cei care apără virtuțile romanului Lolita, care prezintă un caz de abuz sexual pedofil, spun că lectura de identificare e una naivă, asociată cu lipsa maturității emoționale (citești ca un copil) și a unei foarte necesare capacități de discernământ între ”literatură” și ”realitate” – o lectură subiectivă, infantilă.

Altfel formulat: dacă citești Lolita și te identifici cu fetița abuzată emoțional și violată, ești o cititoare naivă care nu înțelege literatura… Și fix pentru că am genul ăsta de traume, pentru că am citit foarte multă ”literatură de raftul întâi” doldora de instanțe degradante, abuzive și ridicole ale femeilor, o carte ca cea a lui Parinoush Saniee a fost pentru mine ca un plasture pus pe o rană adâncă. Când rana e foarte adâncă și nu ai avut grijă de ea foarte bine plasturele răscolește durerea amorțită și îți poate umple ochii de lacrimi. Sunt lacrimile care anunță vindecarea. Așa am receptat această carte, ca pe un balsam, o experiență a vindecării și o dovadă că literatura poate funcționa așa, și nu ca manifestare a oprimării, violenței și abuzului, distilate și deghizate în forma ”plăcerii estetice”.

Evident, sunt conștientă că nu toată lumea va avea aceeași experiență intensă a identificării pe care am avut-o eu. Personajul principal al cărții are multe lucruri în comun cu mine, de la poziția de ”sandwich kid”, adică soră mijlocie/frate mijlociu, la episoadele de persecuție și închidere în sine. Dar sunt convinsă că oricine va citi această carte va găsi ceva prețios în ea: sfaturi pentru ”meseria” de părinte, analiza exorcizantă a demonilor familiei tradiționale în care cele mai multe dintre noi am crescut sau ineditul unei excursii în Teheran, orașul unde trăiește familia lui Shahab și o incursiune în viața clasei de mijloc iraniene.

Mi-a plăcut minuțiozitatea cu care sunt descrise scenele, ca mici bucăți de puzzle care compun viața interioară a lui Shahab, recuperate de el acum prin prisma memoriei. Narațiunea are o curgere firească, îmbinând foarte bine secvențele de dialog interior cu cele care se desfășoară în realitate — textul se citește de la sine iar personajele capătă viață și profunzime. Alternarea vocilor narative dintre mamă și copil ne îmbogățește experiența și ne ajută să ne exersăm empatia, trecând de la o perspectivă la alta.

Am fost suprinsă de repeziciunea cu care viața familiei prezentate în carte a prins contur în mintea mea, de familiaritatea pe care o simțeam față de acea atmosferă – atât față de “corsetul” rolurilor tradiționale (furia și frustrarea fățișe, violența față de copii, abuzul verbal și alte aspecte apăsătoare), dar și față de bucuria comuniunii, a vieții în vecinătatea altora, a vizitelor dese și firului de bârfe și iscodeli continue care leagă pe toată lumea de toată lumea și dă importanță tuturor, de solidaritatea și ajutorul celorlalți în momente dificile, de împărtășirea cu alții a momentelor celor mai semnificative din viață. Toate aceste lucruri mi-au amintit de cât de diferită e cultura în care trăiesc acum, a capitalismului târziu, în care aspirația la un belșug inaccesibil majorității amplifică segmentarea și individualismul – față de cea în care m-am născut, a penuriei și dictaturii îndulcite de traiul în comun și ajutorul familiei extinse.

Familia lui Shahab e și ea undeva la granița acestor lumi. Viața privată stă încă sub semnul familiei tradiționale, dar ”cariera” are un loc important (cu toată presiunea pe care o implică), băiatul cel mai mare al familiei fiind decis să își urmeze tatăl pe drumul realizării profesionale.

Există și un aspect care nu mi-a plăcut, și anume abordarea violenței fizice și verbale ca dat, ca manifestare a apropierii și emoțiilor care leagă membrii familiei. Bunica din partea mamei, ale cărei aptitudini de educatoare joacă un rol important în carte, îi spune lui Shahab că și ea își altoia băiatul, pentru că era foarte năzdrăvan. Din acest comentariu și alte scene din carte pot deduce că violența față de copii e o realitate care nu poate fi negată și trebuie cumva acceptată și integrată în experiența vieții, dar mă așteptam de la autoare să sancționeze totuși aceste aspecte, să nu le trateze ca pe un ”dat”, la nivelul societății, care nu poate fi schimbat deci e mai simplu de integrat prin acceptare fără chestionare. Mai ales în lumina virtuozității de care dă dovadă în tratarea altor subiecte traumatizante sunt sigură că ar fi putut da o altă perspectivă asupra acestor realități vătămătoare și, după părerea mea, inacceptabile și care trebuie sancționate și descurajate cu orice ocazie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s