Wonder Woman (2017)

Motivul pentru care nu am văzut filmul ăsta la vremea lui (adică acum vreo doi anișori) e unul de tactică militară: oricât aș încerca, nu înțeleg de ce o femeie s-ar alătura forțelor armate din primul război mondial în corset și fustă mini. Deși m-a atras ideea filmului (prima ecranizare a unei cărți de benzi desenate cu o femeie în rol principal!!), costumul ăla pur și simplu m-a ținut departe de ecrane.

Dar pentru că am văzut recent Captain Marvel și am prins chef de chef de filme fantasy am purces cu o falcă în cer și una în pământ să mă uit la Wonder Woman, un film “emancipator” cu costume sexiste… ce să-i faci, asta avem, cu asta defilăm*.

Din anumite puncte de vedere, Wonder Woman mi-a plăcut mai mult decât Captain Marvel, care e mai convingător la capitolul acțiune și suspans, dar mai puțin ”feminist” în viziune (dincolo de trendul de marketing omonim).

Aspectul cel mai semnificativ în privința super-eroinei Diana/Wonder Woman (interpretată de Gal Gadot) e că provine dintr-o comunitate de amazoane și e crescută într-o anumită tradiție culturală/eroică pe o insulă izolată de ”Lumea Bărbaților”. Accesul la această înțelepciune feminină milenară o separă de profilul standard al super-eroilor: mesajul principal al filmului are mai mult de-a face cu filozofia de viață și cultura amazoanelor decât cu mult-uzata rețetă a filmelor de gen în care două forțe din tabere opuse își încordează mușchii.

În ciuda faptului că, până la urmă, capacitatea Dianei de a arunca în jur cu tancuri și a face praf turle de biserici înclină balanța războiului, filmul are un mesaj pacifist asumat: arma cea mai de preț a Dianei e ”dragostea” și dorința de a aduce pace pe Pământ. ”We are a bridge to greater understanding between all men” – e felul în care descrie ea misiunea amazoanelor, o comunitate de femei care trăiește pe o insulă dăruită de Zeus ca loc de refugiu și tras cu arcul.

Și mai concret, misiunea lor e să păzească omenirea de amestecul lui Ares, zeul războiului, care l-a învins pe Zeus într-o luptă legendară și amenință să subjuge oamenii din nou cu setea lui de conflict. Amazoanele sunt cele care îl pot opri, iar primul răzbi mondial e pentru ele un semnal clar că acesta și-a făcut din nou apariția.

Diana părăsește insula amazoanelor împreună cu Steve, un soldat american/spion în slujba britanicilor care a nimerit accidental în Amazonia în timp ce fugea de urmăritorii săi și pornește în căutarea lui Ares. Steve (interpretat de Chris Pine) e musculos și șarmant, are o căutătură galeșă de Clark Gable și cele mai sincere intenții de a schimba lumea în bine, moștenite din tată în fiu. Cei doi formează un duo simpatic, iar prezența unui personaj reprezentativ pentru publicul masculin, cu care acesta se poate identifica e o chichiță de lăudat.

Această complicitate pe care filmul reușește să o stabilească între natura ”feminină” (protectoare, independentă și puternică) și cea ”masculină” (aventurieră și devotată binelui) e unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult, pentru că e o cheie de lectură aparte a cuplului clasic Zeu + Muritor = LOVE și o tentativă de redefinire a relațiilor de putere (imaginați-vă un Luceafăr care nu e geniu pustiu, misogin, mizantrop și frustrat sexual, ci… dimpotrivă ;).

Mi-a plăcut și insula amazoanelor, cu peisajele și splendoarea ei (o comunitate de femei independente, care trăiesc și luptă împreună) și pastilele de ”filozofie amazoniană” pe care Diana i le administrează, în doze pline de umor, lui Steve, cum ar fi acest rezumat (extrem de pertinent) al studiilor despre sexualitatea femeii: ”they came to the conclusion that men are essential for procreation, but when it comes to pleasure… unnecessary”. Și revolta ei în fața prostiei și fățărniciei liderilor politici care sacrifică vieți omenești cu detașare, de parcă ar juca șah cu figurine de plastic.

Filmul mi s-a părut în schimb cam lunguț (durează două ore și jumătate – se poate deci întâmpla să ți se termine popcornul sau să vrei să mai faci și tu niște treburi prin casă… ).  Unele scene și personaje ar fi putut lipsi fără mari pierderi pentru imaginea de ansamblu.

Iar în anumite privințe povestea nu merge suficient de departe, preferând să rămână în zona locurilor comune și călduțe. Lupta cu Ares pare să ia o turnură foarte interesantă la început, când e invocat un nivel ”meta” al conflictului: Ares vrea să salveze planeta de lăcomia și prostia oamenilor, care, cu natura lor auto-distructivă, fac totul praf. Ar fi fost o miză cu substrat filozofic diferit, dar filmul nu continuă pe linia asta ci revine la schema clasică „bine-rău”, pierzând din profunzime.

Ținând însă cont că înainte de apariția sa, din cele 55 de ecranizări de benzi desenate produse la Hollywood în ultimul deceniu, 0 (adică niciuna, canci, nada!) erau centrate în jurul unui personaj feminin … Wonder Woman e o adevărată minune!!!

Nu pot decât să vă recomand să vedeți minunea cu ochii voștri și să îmi spuneți în comentarii cum vi s-a părut.



* Apropo de costume sexiste: dacă sunteți părinții unui copil cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani care participă deseori la baluri mascate, vreau să vă aduc la cunoștință că omenirea are acum la dispoziție o versiune de super-eroină al cărei costum nu e sexist a.k.a. Captain Marvel, iuhuuu!



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s