Trupul fericit: carnea sălbatică (fragmente) — Clarissa Pinkola Estés

Destul de des se fac aprecieri asupra moralității unei femei după cum talia, greutatea, ținuta și formele ei sunt sau nu în conformitate cu un unic sau exclusiv ideal. Exilate într-o stare de spirit, într-un manierism, într-o conformație corespunzând unui ideal unic de frumusețe și de comportament, femeile nu mai sunt libere: sunt prizoniere în propriul lor trup, în propriul lor suflet.

În lumea imaginarului, corpul este un vehicul formidabil, un spirit care trăiește cu noi, un adevărat imn închinat vieții – un mesager, un senzor. Trupul înregistrează tot, e un registru viu al vieții trăite, al vieții confiscate, al vieții salvate. Corpul își amintește, oasele și articulațiile își amintesc, chiar și degetul mic își amintește. Amintirile – imagini și sentimente, sunt întipărite adânc în însăși celulele noastre. Ca dintr-un burete îmbibat cu apă, oriunde este apăsată carnea sau doar atinsă ușor, țâșnește o amintire.

Trupul vorbește mai multe limbi. Vorbește prin culoarea, prin temperatura sa, prin ardoarea recunoștinței, prin strălucirea iubirii, prin cenușiul durerii, prin căldura entuziasmului, prin răceala neîncrederii. Vorbește prin dansul său ușor, legănându-se sau tremurând, prin freamătul inimii, prin descurajările sale, prin golul din stomac, prin nașterea speranței.

Să limitezi frumusețea și valoarea trupului la ceva inferior acestei splendori înseamnă să obligi trupul să trăiască fără spiritul său de drept, fără forma sa legitimă, fără dreptul la fericire. Să consideri urât sau inacceptabil pe cineva a cărui frumusețe nu se conformează criteriilor modei actuale rănește profund bucuria naturală, proprie naturii sălbatice.

Natura instinctuală a femeilor judecă trupul și spiritul nu după canoane ci după vitalitatea, sensibilitatea și rezistența lor. Asta nu înseamnă să respingem ceea ce e considerat frumos într-o anumită cultură, ci să trasăm un cerc mai amplu, care să cuprindă toate tipurile de frumusețe, forme și funcții.

*

Să-ți placă lumea aceasta în care există atâtea tipuri de frumusețe e o bucurie a vieții la care toate femeile au dreptul. Să nu accepți decât un singur tip de frumusețe înseamnă să nu observi natura. Nu putem avea un singur tip de copii, de bărbat, de femei și nici un singur tip de sâni, de talie, un singur tip de piele.

Disprețuirea sau denigrarea caracteristicilor fizice moștenite de o femeie duce la crearea unor generații de femei anxioase și nevrotice. Critica atacă moștenirea de familie, e un atac cu bătaie lungă care lovește femeile care au precedat-o și cele care vor veni după ea.

Stima de sine nu se clădește pe cum arăți, ci pe cine ești tu.

*

Există o ”foamete” în femeie, dar ele nu sunt ”flămânde” să se conformeze unui stereotip. Ele tânjesc după stima elementară din partea societății în care trăiesc. ”Înfometata” dinăuntru vrea să fie tratată cu respect, să fie acceptată sau, cel puțin, să nu mai fie apreciată prin raportare la modelele standard. Dacă există cu adevărat o femeie care urlă ”încercând să iasă”, atunci ea urlă ca să înceteze proiecțiile nerespectuoase ale celorlalți asupra trupului, feței sau vârstei ei.

*

Teama de corpul ei privează în mare măsură femeia de viața ei creativă și o împiedică să fie atentă la alte lucruri.

*

În basm, la fel ca în mituri, corpul reprezintă un mijloc de locomoție, însă unul foarte special, care ne permite să vedem nu doar în lumea pământeană, ci și în cea de dincolo. În poveștile Orientului Mijlociu el este vehiculul zborului spiritual al șamanilor. Trupul nu e ceva inert, de care căutăm să ne eliberăm. Văzut din perspectiva corectă, este o navă spațială, o serie de intersecții atomice, o înlănțuire de ombilicuri neurologice conducând spre alte lumi, spre alte experiențe.

Mulți oameni își tratează corpul ca pe un sclav, sau pot chiar să-l trateze bine, dar îi cer să le satisfacă dorințele și capriciile, ca și cum ar fi sclavul lor.

Să presupunem că, la fel ca în poveștile despre schimbarea formei, trupul este un zeu, un maestru, o călăuză. Ar fi înțelept să pedepsim acest maestru care are atâtea să ne spună, să ne învețe? Vrem să-i lăsăm toată viața pe ceilalți să ne denigreze corpul, să-l judece, să-l considere imperfect? Avem destulă forță să ne împotrivim majorității și să ascultăm cu adevărat ceea ce spune trupul nostru ca ființă puternică, sacră?

*

Modul în care cultura noastră vede corpul ca o sculptură e greșit. Trupul nu-i o statuie de marmură. El are altă misiune. Menirea lui e să protejeze, să conțină, să susțină și să aprindă sufletul și spiritul, să fie un depozit al amintirilor, să ne umple de  senzații – suprema hrană a sufletului. Rostul lui e să ne ridice și să ne impulsioneze, să ne arate că existăm, că suntem aici, să ne asigure legătura cu pământul, să ne dea volum, greutate. Ne înșelăm considerându-l un loc pe care trebuie să-l abandonăm pentru a ne avânta spre lumea spirituală. Trupul este vehiculul acestor experiențe. Fără trup, nu am avea senzația de trecere a pragurilor de înălțare, de imponderabilitate. El ne îngăduie să simțim toate astea. Trupul e platforma de lansare a rachetei. Din vârful acestei rachete sufletul contemplă fascinat misterioasa noapte înstelată.

*

Ce înseamnă un trup sănătos în lumea instinctuală? La nivelul cel mai fundamental, piept, abdomen, orice loc unde există piele, unde există neuroni pentru a transmite senzațiile, problema lui nu este forma, mărimea, culoarea și nici vârsta, ci dacă simte, dacă funcționează așa cum trebuie, dacă putem reacționa, dacă simțim întregul spectru, întreaga gamă de emoții. Îi este teamă? E paralizat de durere sau frică, anesteziat de un vechi traumatism, sau are propria lui muzică?

Puterea culturală a trupului este frumusețea sa, dar puterea dinlăuntrul trupului este rară, pentru că cele mai multe femei au alungat-o prin torturile la care-l supun sau prin rușinea de propria carne. În această lumină, femeia sălbatică poate să cerceteze numinozitatea propriului trup și să înțeleagă că el nu e o povară pe care suntem condamnate să o purtăm toată viața, și nici un animal de povară, răsfățat sau nu, care ne poartă prin viață, ci o serie de porți, de vise, de poeme, grație cărora putem cunoaște și învăța o infinitate de lucruri. Sufletul sălbatic percepe corpul ca pe o ființă în sine, care ne iubește și care depinde de noi, căreia, uneori, îi suntem mamă și care, uneori, e o mamă pentru noi.

 

 

Clarissa Pinkola Estes, Femei care aleargă cu lupii 

Traducere Simona Voicu

Editura Niculescu 2017

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s