Sufrageta (2015)

Regia: Sarah Gavron

Scenariul: Abi Morgan

Cu: Meryl Streep (30 de secunde:), Helena Bonham Carter, Carey Mulligan

Sursă imagine: Concorde Filmverleih


Și uite-așa, dragele babei, auzind fiica Împărătesei Roșii că în Marea Britanie taman s-au împlinit 100 de ani de la obținerea dreptului de vot de către femei, se repezi numaidecât la calculator să se uite la filmul ”Sufrageta”, din 2015, pe care nu apucase să îl vadă în cinematografe la vremea lui.

Filmul s-a dovedit a fi nu doar vizionabil ci și recomandabil, în ciuda anumitor aspecte problematice descrise în amănunt mai jos. Pe scurt, așa cum se întâmplă de obicei cu eforturile de reconstruire de acest gen, rezultatul nu e doar o lecție de istorie, ci și reflexia unor realități (și obtuzități) prezente, a unui anumit tip de feminism contemporan care are acces la cele mai robuste pârghii ale puterii și la mijloacele de expresie adiacente (spoiler alert lol #nuosăîțivinăsăcrezi: e vorba despre eforturile de emancipare ale femeilor albe din cele mai bogate țări ale lumii).


Despre ce e vorba

Personajul principal e Maude Watts, o spălătoreasă din estul Londrei care se alătură mișcării sufragetelor (mișcarea pentru obținerea dreptului la vot de către femei). Suntem în anul 1912, când lumea încă merge cu caleașca și cel mai sofisticat instrument de urmărire al poliției e un aparat foto de dimensiunile unui mini-frigider. Maude are 24 de ani, e căsătorită, are un copil și lucrează de la 7 ani într-o breaslă unde speranța de viață e foarte scăzută, din cauza condițiilor grele de muncă. La început e reținută în ce privește participarea la revolta femeilor, dar gândul că un alt fel de trai ar putea fi posibil și camaraderia tovarășelor de luptă încep să o convingă că merită să se implice. Deși consecințele faptelor ei sunt drastice, Maude perseverează pe calea pe care a ales-o, devenind una dintre cele mai înveterate luptătoare pentru vot.

În jurul personajului lui Maude, care este fictiv, apar figuri celebre în istoria sufragetelor, ca Emily Davison și Emmeline Pankhurst (interpretată de Maryl Streep într-o apariție de 30 de secunde dar cu mare greutate pe afiș).  “Sufrageta“ a fost un succes de casă și este, fără îndoială, genul de narațiune de care e foarte mare nevoie.


Ce mi-a plăcut

Filmele despre istoria femeilor sunt rare și/sau invizibile, deși reprezintă o cale de cunoaștere, restitiuire și înțelegere a meritelor și condițiilor specifice de viață a mai mult de jumătate din populația globului. Pelicula începe cu o voce masculină din off, citind critici contemporane aduse sufragetelor: ”femeile nu au echilibrul sufletesc și temperamentul necesar pentru a lua decizii politice”, ”dacă vom acorda dreptul de vot femeilor, societatea se va dezintegra”, ”femeile sunt reprezentate excelent de către tații, frații și soții lor”. 

În urmă cu doar 100 de ani, astfel de idei nu erau chestionate. Iar dacă un secol pare o perioadă îndelungată, să nu uităm că mentalitățile se schimbă într-un ritm mult mai lent decât legile. Presupusa superioritate ierarhică dintre sexe nu a dispărut odată cu votul universal. Lunga istorie a subjugării și abuzului și negarea drepturilor și a accesului la educație au încă impact, sunt încă cu noi, în alte forme, și în noi, ca urmașe și moștenitoare ale unui șir neîntrerupt de generații de femei oprimate.

Istoria femeilor nu este istoria pe care o citim din manuale. Pentru femei, ”democrația” din Grecia Antică nu a existat, nici  ”Renașterea ”, pentru că ele nu au fost actorii și beneficiarii acestor transformări. Bineînțeles că viața lor are o istorie, dar este alta decât cea pe care o citim și o învățăm pe de rost, de parcă ar fi o mărturie obiectivă.  Nu voi intra acum în mai multe detalii pentru că merită scrise biblioteci întregi pe această temă, dar genul de reconstituire a istoriei pe care ”Sufrageta” încearcă să o facă e un efort esențial, care sper să fie urmat de cât mai multe alte producții.

Ca bonus, filmul e regizat și scris de femei, care au depus la rândul lor eforturi ca femeile să fie reprezentate proporțional în întrega echipă din spatele camerei (un lucru deloc de la sine înțeles în cinematografia contemporană).

Narațiunea m-a prins: filmul e suficient de palpitant fără a face abuz de artificii melodramatice și de clișee. Maude e o eroină atipică, ezitantă și melancolică, iar realitățile dure ale vieții ei, de la munca epiuizantă la abuzul sexual și vulnerabilitatea enormă (financiară și de alte feluri) sunt prezentate într-un mod direct, având suflul autentic al unui documentar. În același fel, diferențele de rang social dintre membrele mișcării nu trec neobservate, cu intenția clară de a oferi spațiu perspectivei unei femei din clasa muncitoare.

Mi-a plăcut și finalul (o procesiune a sufragetelor) – un final deschis, care lasă de înțeles că lupta continuă. Iar lista cu anii în care dreptul de vot a fost obținut în diferite țări, care apare pe genericul final e un detaliu reușit, mai ales în măsura în care deschide o fereastră spre internaționalism.

În această privință, din păcate, filmul nu contribuie mai mult decât prin notele de final, și o cam beștelește și aici, pentru că în SUA, de exemplu, doar femeile albe au obținut dreptul de vot în 1920. Majoritatea femeilor și bărbaților afro-americani au mai avut de așteptat încă 35 de ani pentru a-și putea exercita acest drept.


Iar aici încep criticile…

Pentru că, evident, realitatea are întotdeauna o structură mai complexă, care nu poate fi redusă la binomul bărbat-femeie. În privința votului, apartenența etnică și clasa socială au jucat pretutindeni un rol important:

În 1912, anul în care se petrece acțiunea filmului, 40% dintre bărbații din Marea Britanie încă nu aveau drept de vot, pentru că acesta era acordat pe baza privilegiilor (de proprietate, în principal). În 1918 (prilejul centenarului sărbătorit acum) toți bărbații au primit drept de vot, dar doar 40% dintre femei. Abia în 1928 toate femeile și-au putut exercita acest drept. Vedem deci că istoria luptei pentru vot e foarte legată de lupta de clasă.

Să “complicăm” însă lucrurile și mai mult de atât. În 1912, Imperiul Britanic era cel mai mare imperiu al tuturor timpurilor, stăpânind, printre altele, India, Australia și o mare parte din Africa, iar mișcarea sufragetelor din Londra a inclus, de-a lungul istoriei sale, destule femei de culoare care s-au angajat în această luptă (asta ca să nu mai pomenim de caracterul multi-etnic al estului Londrei). E cu atât mai regretabil că filmul nu include nicio femeie de culoare, nici măcar într-un rol secundar.


Concluzii

Îmi vine cumva greu să critic acest efort de a aduce istoria feminismului în atenția publicului larg… Pentru că mă simt în aceeași echipă cu realizatoarele ”Sufragetei” și cred că contribuția lor la emanciparea femeilor e importantă. Că vocile care vorbesc despre istoria femeilor sunt importante. Că e nevoie să ne recuperăm trecutul, că suntem încă departe de a ne cunoaște, recunoaște. Regret însă absența din această peliculă a unor aspecte care l-ar fi îmbogățit, cum ar fi diversitatea etnică și a orientărilor sexuale din rândul sufragetelor. 

Poate următorul block-buster plasat în această perioadă nu va mai avea ca eroină principală un personaj fictiv, ci ne va spune povestea adevărată a lui Annie Kenney, o sufragetă bisexuală din clasa muncitoare care a făcut carieră în politică, sau pe a prințesei indiene Sophia Duleep Singh, o figură importantă din istoria mișcării.

Abia aștept să văd aceste filme! Am pus deja pop-corn-ul la făcut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s