Se recomandă repausul la pat – Orange Is the New Black #1

OITNB (cum o să îi spunem aici, pe scurt, că nu vrem să facem risipă de pixeli negri) e genul ăla de serial care te ”prinde” și ar fi ideal să te ”prindă” în concediu, pentru că e greu să te oprești din vizionat.

Și să tot vizionezi, nenică! Lansat în 2013, OITNB a ajuns deja la al șaselea sezon (a 12 episoade de o oră). Dacă brodați o scutire medicală pentru asta aș zice că e nevoie minim de o sinuzită acută, dacă nu chiar de un picior în ghips (vedeți și ce e la ofertă în funcție de sezon).

Dar cred că întrebarea care stă pe buzele tuturor acum nu e ”cum?” ci ”de ce?”. Gen: dacă serialul s-a lansat în 2013 și toți colegii care plescăie lângă mine la masa de prânz l-au văzut deja, eu cu ce mă mai dau mare? Iar răspunsul este:

  1. Nu te dai mare pentru că stai acasă cu sinuzită acută;
  2. Asta avem, cu asta defilăm: dacă suntem în căutarea unui serial antrenant, cu roluri feminine convingătoare și diverse, opțiunile se cam numără pe degete. Anul ăsta de exemplu mi-au ajuns pe radar doar Dietland și Big Little Lies. Când umbli prin deșertul producțiilor TV contemporane în căutarea unor seriale care să nu îți producă anevrism cerebral, cele șase sezoane babane de OITNB strălucesc, în ciuda patinei timpului, ca o oază plină de miracole.

Nu vreau să las impresia că serialul e perfect (până la urmă, doar Nadia poate să ia 10). De fapt, pe parcursul primului sezon am exersat foarte des ridicatul din sprâncene, voi explica mai jos de ce. Cert e însă că, trăgând linia, OITNB a reușit ceva revoluționar în peisajul industriei de divertisment și nu putem decât să sperăm că va inspira și alte producții de același calibru.

Screen Shot 2018-09-23 at 14.56.25

Intriga

Acțiunea se petrece în penitenciarul Litchfield, unde Piper Chapman, eroina principală a serialului, are de executat o sentință de 15 luni pentru fapte comise cu aproape 10 ani în urmă, când a transportat niște valize de bani de colo-colo pentru a o ajuta pe iubita ei de atunci să își continue cariera strălucită în domeniul traficului de droguri. Piper e o WASP (white anglo-saxon protestant), așa cum îi pun imediat eticheta colegele de penitenciar, are logodnic scriitor, o afacere pe roate, o casă uriașă în Brooklyn, familie înstărită – deci se potrivește ca nuca în perete în statisticile ”industriei închisorilor” din SUA.

Producătoarea Jenji Kohan (cunoscută și pentru serialul Weeds) a descris-o pe Piper ca pe un ”cal troian”, ”o cale ușoară de acces” pentru a face poveștile din închisoare să ”rezoneze pentru un public cât mai vast”. În traducere: pentru ca finațatorii și publicul alb din clasa de mijloc (sau aspirațional) să poată ”înghiți” personaje care nu îi seamănă: femei cu vârste, origini sociale și etnii diverse, cu personalități puternice, profunzime de caracter și povești de viață care eclipsează cam tot ce s-a văzut până acum pe micile ecrane.

Unde e broblem

În ciuda acestor intenții bune, primul sezon e marcat clar de traiectoria de ”eroină salvatoare” a lui Piper, care, ca Prâslea cel Voinic în basm, iese din situații de criză prin soluții ingenioase, reușește prin manevre diverse să redeschidă un spațiu de sport, e aleasă ca reprezentantă a femeilor albe din închisoare și singura care adresează cereri incomode conducerii (în timp ce restul sunt reduse la tăcere de o tavă cu prăjituri) etc.

În timp ce Piper are o experiență transformatoare și ”învață multe”, alte personaje au traiectorii mai puțin eroice, ba chiar, aș spune, sunt poziționate la polul opus – cel al stereotipurilor: vedem două femei portoricane, mamă și fiică, întrecându-se în favoruri sexuale pentru a îl cuceri pe un gardian, femei de culoare descrise ca ”maimuțe” (printre altele) sau având roluri problematice, cum e cazul lui ”Crazy Eyes”, care servește ca sperietoare-caricatură într-una dintre ”probele” prin care trece Piper.

church

Iar lanțul stereotipurilor păguboase nu se oprește aici: un personaj aparte e Doggett, poreclită ”Pennsatucky” (”Teleorvaslui”, în traducere românească), care devine inamica de moarte a lui Piper. Doggett provine dintr-un mediu sărac, nu are dinți în gură, e homofobă și a îmbrățișat fanatismul religios după ce o grupare creștină a început să îi ofere sprijin în timpul procesului (e închisă pentru că a împușcat-o pe o asistentă medicală care o ofensase după ce făcuse al cincelea chiuretaj).

”Pennsatucky” e pendantul negativ al eroinei-salvatoare, un personaj cu care e imposibil să empatizezi. Iar conflictul ușor de digerat din perspectiva publicului mainstream, dintre o WASP (Piper) și o ”white trash” (Doggett) nu se mai poate subordona schemei de ”cal troian” invocată de producătoarea Jenji Kohan, pentru că Doggett nu primește (ca multe dintre celelalte personaje, prin metoda flash-backurilor) o descriere de profunzime. Povestea ei, ca cea a multor altor americance needucate, născute în sărăcie, e simplificată grosolan pentru a obține un personaj negativ/țap ispășitor care poate absorbi ca un burete antipatia publicului.

În universul moral al primului sezon, la intersecția dintre gen, culoare și clasă au loc câteva accidente rutiere, iar aspectele legate de clasă ies cele mai șifonate. Pe locul doi sunt cele legate de etnie, iar pentru cele de gen, trebuie să recunosc, serialul merită un premiu. Ceea ce ne duce cu gândul la

Realizările extraordinare ale serialului OITNB

Nici nu știu de unde să încep. M-am îndrăgostit, iremdiabil, de: Sophia, Nicky, Taystee, Gloria Mendoza, Poussey, Big Boo, Red… îmi place foarte mult și de Daya și Lorna Morello… și sunt sigură că probabil am uitat vreo feblețe… Serialul abundă în personalități puternice și complexe și felul în care sunt construite e remarcabil: Kohan menține suspansul la cote maxime reușind în același timp să dea profunzime personajelor (e de admirat aici iscusința cu care sunt folosite flashback-urile, prin intermediul cărora aflăm detalii din trecutul acestor femei).

Unul dintre personajele mele preferate din primul sezon e Sophia Burset (interpretată de Laverne Cox), o femeie transgender de culoare, închisă pentru o fraudă prin care și-a finanțat operația de schimbare de sex. Laverne Cox și fratele ei geamăn (care joacă personajul Sophiei dinainte de transformare) reușesc să ofere, în câteva scene emoționante, o perspectivă rar prezentată în media despre lupta și suferința acestor oameni, pe muchia dintre nevoia de acceptare și aspirația la libertate.

Lesbianismul e un alt subiect care mi-a încântat inima în primul sezon. Abordat din toate părțile, unghiurile și pozițiile, acest ”nărav” extrem de răspândit în închisoare a reușit, la un moment dat, să mi-o facă chiar și pe Piper simpatică, într-o scenă ale carei detalii nu le voi divulga, pentru că… spoiler (dar trebuie să menționez că îl implică pe frustratul consilier Healy și ”vânatoarea” lui ”de vrăjitoare”).

piper scared

Un alt aspect remarcabil e critica ”industriei închisorilor”  prezentă în film, nu doar prin dialog (multe deținute comentează fără perdea infamia sistemului) ci și prin personajele gardienilor și conducerii. Un fenomen foarte alarmant, dezvoltarea industriei închisorilor (în care firme private adminstrează centre de detenție și obțin profituri din munca deținuților) a transformat, în ultimele decenii, Statele Unite, care acum dețin recordul mondial atât la numărul de cetățeni închiși cât și la rata încarcerărilor (schimbările au început în anii 80, când SUA aveau o rată medie a încarcerărilor).

Și dacă nu v-am convins încă: serialul e incredibil de bine scris și extrem de funny, dar și profund și sentimental și tragic, în doze bine administrate pentru a da dependență.

Concluzie

Am uitat să vă spun ceva. OITNB e inspirat de întâmplări reale, descrise de autoarea Piper Kerman într-un roman autobiografic apărut în 2010. Nu am citit cartea, dar din ce mi-a ajuns la ureche, serialul e destul de diferit, punând un mai mare accent pe poveștile colegelor de închisoare ale lui Piper, care, între noi fie vorba, sunt mult mai interesante decât ea.

De fapt asta e problema cea mai mare a primului sezon: avem prea multe scene cu ”calul troian”- femeia-albă-slabă-antreprenoare-logodnică Piper (primul episod e, în ciuda inflexiunilor ironice, aproape nevizionabil). Vestea bună e că producătoarea Jenji Kohan e destul de fidelă planului pe care l-a descris, iar ”calul troian” începe să fie deconstruit, copită cu copită ca să zic așa.

Concluzia vă așteaptă mai jos.

Cu plăcere.

Screen Shot 2018-09-22 at 18.57.49

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s