Mona

Mona era mereu acolo, cu pielea ei moale, care îmi era atât de dragă, piele pistruiată și moale și dragă. Îmi deschidea ușa încet de parcă ar sta încă pe gânduri dacă să mă lase înăuntru sau nu, era o încetineală diferită de lentoarea ei obișnuită de femeie în vârstă. Parcă se pregătea pentru mine, trăgea aer în piept, făcea un exercițiu scurt de meditație, spunea un Tatăl Nostru. Așa îmi imaginez, pentru că ce urma era de obicei o viitură, eu eram viitura, intram pe ușă năvală, că parfumurile mele scumpe luate din Duty Free, cu pletele fluturând ca un steag al tinereții, cu mișcările mele repezite și cuvintele care curgeau de-a valma. Mona mă primea, cu toți afluenții mei sufletești, cu lacrimile femeii înșelate care nu se mai opreau și ar fi putut uda mulțumitor o floricică de dimensiuni medii, cu frustrarea problemelor meschine de la birou sau cu tremurul speranței atunci când eram proaspăt îndrăgostită și capul parcă risca să îmi explodeze în orice moment ca o bombă neagră cu fitil din desenele cu Tom și Jerry.

Mona era acolo, mă întreba domol, după ce prima avalanșă de cuvinte trecuse, dacă vreau o cafeluță, și mă conducea spre bucătăria mare și luminoasă, cu ficuși și mușcate roz la fereastră, unde totul era la fel de nemișcat (dar și de curat și strălucitor) ca acum 20 de ani. Mona încă avea râșnița electrică de pe vremea comuniștilor și dulapul de la țară, din lemn masiv, unde își ținea făina și ceșcuțele și mama ei. Totul în casa Monei era vechi, deci robust, trecut prin viață și plin de frumusețe. În bucătăria spațioasă parcă aveam și mai mult loc să mă revărs, și începeam pomelnicele: nemernicul de iubit, de șef, aiurita de prietenă. Cine se cred? Ce vor de la mine?

Mona mă asculta mereu, fără să clipească, ochii ei îmi confirmau că sufletul ei e lipit de al meu și îl ține în brațe, e gata să îl legene. După ce vorbeam o vreme, Mona mă lua de mână și o mângâia ușor.

– Alinușul meu ce supărat mai ești, hai să te ia Mona în brațe să te mângâie. Atunci mă așezam lângă ea pe banca de la fereastră și o îmbrățișam, rezemându-mi capul de umărul ei. Îi simțeam pielea rece și moale și degetele care îmi mângâiau părul, uscate și calde. Nu spuneam nimic o vreme.

Apoi Mona îmi dădea dulceață de vișine în farfurioare cu smalț auriu și un pahar cu apă rece.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s