I
Viață-de-noapte. Scrisori, jurnale, whisky
plescăind în pahar. Poeme răstignite pe perete,
disecate, cu aripile retezate,
ca niște trofee. Nimeni nu trăiește în camera asta
fără să treacă printr-un fel de criză.
Nimeni nu trăiește în camera asta
fără să-nfrunte albeața zidului
din spatele poemelor, rafturilor cu cărți,
fotografiilor cu eroine moarte.
Fără să contemple, într-un final și-ntr-un târziu,
adevărata natură a poeziei. Dorința
de a conecta. Visul unui limbaj comun.
Când mă gândesc la îndrăgostiți, la credința lor oarbă, la
răstignirile lor pricepute,
invidia mea nu e simplă. Am visat că mergeam la culcare
așa cum aș fi intrat într-o apă limpede și încercănată de un trunchi nins,
albă ca așternuturile reci, gândindu-mă, „o să îngheț aici”.
Picioarele mele goale sunt gata amorțite de zăpadă,
dar apa
e lină, mă afund și plutesc
ca un animal cald, amfibiu
care a rupt plasa, care a gonit
peste câmpuri imaculate fără să lase urme;
apa asta spală mirosul –
Ești liberă acum
de vânător, de cel care pune capcane,
de păzitorii spiritului –
dar animalul cald visează-n continuare
un alt animal
care înoată pe sub pojghița smălțată de zăpadă a apei,
trezindu-se iar și tot adormind înapoi.
Nimeni nu doarme în camera asta fără să aibă
visul unui limbaj comun.
Like this:
Like Loading...
Related