I

Viață-de-noapte. Scrisori, jurnale, whisky

plescăind în pahar. Poeme răstignite pe perete,

disecate, cu aripile retezate,

ca niște trofee. Nimeni nu trăiește în camera asta

fără să treacă printr-un fel de criză.


Nimeni nu trăiește în camera asta

fără să-nfrunte albeața zidului

din spatele poemelor, rafturilor cu cărți,

fotografiilor cu eroine moarte.

Fără să contemple, într-un final și-ntr-un târziu,

adevărata natură a poeziei. Dorința

de a conecta. Visul unui limbaj comun.


Când mă gândesc la îndrăgostiți, la credința lor oarbă, la

răstignirile lor pricepute,

invidia mea nu e simplă. Am visat că mergeam la culcare

așa cum aș fi intrat într-o apă limpede și încercănată de un trunchi nins,

albă ca așternuturile reci, gândindu-mă, „o să îngheț aici”.

Picioarele mele goale sunt gata amorțite de zăpadă,

dar apa

e lină, mă afund și plutesc

ca un animal cald, amfibiu

care a rupt plasa, care a gonit

peste câmpuri imaculate fără să lase urme;

apa asta spală mirosul –

Ești liberă acum

de vânător, de cel care pune capcane,

de păzitorii spiritului –


dar animalul cald visează-n continuare

un alt animal

care înoată pe sub pojghița smălțată de zăpadă a apei,

trezindu-se iar și tot adormind înapoi.


Nimeni nu doarme în camera asta fără să aibă

visul unui limbaj comun.