Elena Ferrante – Iubire amară

O să pornesc de la premisa (tristă) că nu știți nimic despre Elena Ferrante și despre Tetralogia Napoletană, cartea deceniului prezent.

În cazul ăsta, imaginați-vă următoarea fază: o psihanalistă, Lucian Pintilie și Delia, o italiancă de 45 de ani originară din Napoli, intră într-un bar. Barmanul le dă câteva rânduri de tărie, 174 de coli albe și sarcina de a rezolva, pe loc, blocajul emoțional în care se află Delia, ale cărui cauze (cam ca la toți oamenii) sunt plasate în copilărie și mai ales în relația cu părinții și mediul patriarhal din care provine.

Rezultatul e o narațiune palpitantă în stilul poveștilor cu detectivi, în care crimele se întind pe durata unei jumătăți de secol iar suspecții au o viață dublă, care le furnizează un alibi deseori imbatabil: sunt concomitent persoane reale și obiecte psihice.

E vorba, așa cum se înțelege și din titlu, de iubire. Dar nu de iubirea romantică, ”oarbă”, și deseori nereflectată a vieții adulte, ci despre o alta, la care nu se prea face reclamă: o iubire cu un gust la fel de unic ca noi înșine, iubirea primordială, care ne-a format, marcat sau sfărâmat – iubirea din relația cu mama/tata/persoanele care ne-au avut în grijă când eram copii.

Această iubire, amară în cazul Deliei, e modelul primar de afecțiune care ne ”programează” pe viață. Algoritmul nostru romantic. Pentru că gustul primei iubiri ne ia în stăpânire papilele gustative, ne învață o rețetă a fericirii pe care puține dintre noi ajung să o chestioneze. Sau ne dezgustă și ne blochează pentru totdeauna.

Putem oare învăța să ne ”reprogramăm”? Uneori da, dar eliberarea e cel mai des o luptă pe viață și pe moarte. În roman, miza e clară din prima propoziție:

”Mama mea s-a înecat de ziua mea de naștere, în noaptea de 23 mai, în mare, în dreptul localității numite Spaccavento, la câțiva kilometri de Minturno.”

Ziua morții mamei este ziua de naștere a Deliei, un detaliu care, alături de alte aspecte pline de simbolistică din carte (cum ar fi ciclul abundent din timpul înmormântării) ne oferă indicii despre noua ”viață” care e făcută posibilă de această moarte*, o re-naștere psihică. Până la evenimentele descrise în carte, Delia este cea care de fapt nu ”există”:

”Ce cosmetizare ingenuă și nesocotită fusese încercarea de a numi <<eu>> această fugă impusă dintr-un corp de femeie, deși nu luasem cu mine aproape nimic! Nu eram deloc eu.”

Moartea anunțată în primul paragraf e urmată de un lanț de evenimente plasate la granița dintre realitate și vis – cu numeroase răstunări de situație, urmăriri, gesturi și dialoguri care surprind, dar se așează apoi cumva în ordinea firească a lucrurilor, ca praful pe un obiect scos din debaraua memoriei după mult timp.

elena ferrante mother

Delia investighează pe cont propriu sinuciderea în condiții suspecte a mamei ei, reconstruind în același timp relația dintre ele și momentul decisiv din viața lor, când, la cinci ani, a dezlănțuit o dramă printr-o mărturisire despre care nu știm, multă vreme, dacă a fost adevărată sau nu. E vorba de o presupusă infidelitate a mamei, despre care micuța Delia i-a povestit tatălui (un bărbat foarte gelos și violent) și care a avut urmări grave: mutilarea presupusului amant, pedepsirea soției și, într-un final, divorțul părinților.

Nu întâmplător, Delia-adultă, îndoliată, insistă să ducă pe umăr sicriul mamei, cot la cot cu bărbații (”mi se îngăduise acest lucru cu mare reticență, femeile nu poartă sicrie pe umăr”). Raportul bărbaților cu corpurile femeilor și felul în care mica Delia s-a poziționat în acest război în care femeile par sortite să piardă sau să piară joacă un rol important în carte.

Delia crește într-o societate în care corpul femeii e definit în raport cu bărbații – ca proprietate sau pradă. Pentru femei, libertatea nu e posibilă, iar sexualitatea e redusă mereu la o formă de subjugare, cu foarte puține nuanțe (cam câte pot încăpea între datorie și abuz).

Tatăl Deliei are un comportament de ”proprietar” paranoic față de corpul mamei – e extrem de gelos, o controlează și o desfigurează în bătaie de fiecare dată când se simte vulnerabil. Fetița preia anxietățile și gelozia tatălui ca pe un ecou al propriilor ei temeri de a fi abandonată. Devine extrem de geloasă și de protectoare cu mama ei, identificându-se însă în același timp cu ea, dorind să devină ea (un stagiu firesc al dezvoltării emoționale, care îi e refuzat de o mamă distantă).

În măsura în care se identifică cu ea, Delia aspiră la libertatea Amaliei, a mamei, pentru a își putea defini propria emancipare. Dar este în același timp posesivă și geloasă, frustrată de posibilitatea de a o pierde, mai ales că ”prădătorii” mișună la tot pasul. Tensiunea care rezultă de aici scurtcircuitează evenimentele petrecute când Delia avea cinci ani și o paralizează emoțional pentru tot restul vieții.

Iar ieșirea din acest blocaj se poate face doar printr-o redefinire a eului și o conștientizare a propriei libertăți – adică prin gestul de își scrie singură povestea, ca femeie și fiică.

ruth orkin naples

Ferrante surprinde într-un mod remarcabil textura cangrenată a societății patriarhale – de la felul în care aceasta modelează relația mamă-fiică până la cele mai mici detalii de viață citadină. M-au marcat foarte mult descrierile acestui sexism atoatecuprinzător, în care am recunoscut, cu amărăciune, experiențe cotidiene:

”Pasagerii din picioare se aplecau peste noi, respirându-ne în ceafă. Femeile se sufocau printre trupurile bărbaților, pufnind din cauza acelei apropieri întâmplătoare, enervante, deși în aparență nevinovată. Bărbații, în aglomerație, se foloseau de femei ca să se joace, în tăcere, în sinea lor. Unul se uita fix la o fată brunetă cu ochi ironici ca să vadă dacă își lasă privirea în jos. Altul găsea un pic de dantelă între doi nasturi de la o cămașă sau prindea cu privirea o bretea. Alții păcăleau timpul trăgând cu ochiul de la geam în mașini ca să surprindă porțiuni de picioare descoperite, jocul mușchilor în timp ce tălpile apăsau frâna și ambreiajul, un gest distrat, cum ar fi o scărpinătură pe partea din interior a coapsei. Un bărbat mic și slab, presat de cei din spatele lui căuta contacte scurte cu genunchii mei și, din când în când, îmi respira în păr.”

După cum se observă și din paragraful de mai sus, Iubire amară e o carte foarte corporală. O carte care îți intră sub piele, în care curg valuri de lacrimi, sânge, transpirație și alte fluide. Și în care, spre marea mea bucurie, am decoperit prima pereche de chiloți pătați de menstruație din istoria literaturii!!! (mă bucur de alte referințe, dacă cunoașteți). În plus, parole d’honor, acțiunea e foarte palpitantă și chiar te ține cu sufletul (sau mai degrabă psihicul) la gură.

În concluzie: citiți Iubire amară ca să deprindeți ceva din arta psiho-detectivelor. Pentru că lumea e plină de enigme.

 

*Din punctul meu de vedere, moartea mamei nu e nepărat un eveniment real, ci unul necesar pentru un anumit tip de regresie și redefinire a eului, care este de fapt miza cărții.

 

Surse foto:

https://www.newstatesman.com/culture/books/2016/11/writing-everything-and-i-am-nothing-vanishing-acts-elena-ferrante

http://colinpantall.blogspot.com/2016/04/elena-ferrante-entertaining-and.html

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s