Când scriem adevărul despre noi, nu suntem niciodată singure

Dintotdeauna mi s-a părut că literatura e marcată de un anume semn al puterii, în același timp înfricoșător și seducător. O putere de a reprezenta totul, cu îndreptățirea celui care vede, cunoaște și înțelege, dintr-un punct de vedere care se consideră neutru și universal și care, reprezentând, supune. Chiar și la cei mai empatici dintre scriitori, la Dickens, Dostoievski, Cehov sau Hugo, am simțit mereu un fel de îndreptățire de care mă separa o barieră de netrecut.

Când am citit, în adolescență, Bukowski, Nabokov, Miller, Montherlant, Moravia, Buzzatti și pe alții ca ei publicați sistematic de editurile mari din România, am simțit cu atât mai intens separarea, cu cât semnul puterii lor stătea fix deasupra celor ca mine, ca un deget pe cale să strivească un păduche. Când îi citeam mă durea stomacul; simțeam o neliniște și un început de ură de sine asupra cărora nu voiam și nu știam să mă opresc. Mi-era scârbă și teamă și mă străduiam din răsputeri să le admir stilul. Vorbeau despre noi acolo, într-un mod brutal, cinic și umilitor; femeile despre care scriau și cu care interacționau personajele lor masculine, parcă nu erau oameni; parcă nu se putea stabili o comunicare reală între ele și ființele umane; femei ca noi.

”N-o să uit niciodată cât de oribil m-am simțit când am citit Poșta lui Bukowski, felul în care naratorul descria grosimea coapselor femeilor urâte. Cred că a fost prima oară când am simțit că o carte cu care încercam să mă identific mă respingea. Și totuși am integrat-o și sigur că m-a făcut să-mi urăsc corpul sau așa ceva”, zice o scriitoare new yorkeză.

Îmi spuneau alții. și pe urmă învățasem să-mi spun singură, că cititorii adevărați nu fac lectură de identificare. Doar nu te apuci să te identifici cu personajele, ca un copil. Trebuie să te detașezi, interesul tău, profesionist, e stilul, forța, arta. Și speram să reușesc până la urmă să nu mă gândesc la ce scriu celebritățile acolo, ci la cum scriu. La cum scriu că femeile nu sunt oameni, ci niște altfel de ființe, demne de dispreț. La cum descriu violuri și umilințe. La mijloacele stilistice extraordinare prin care comunică aceste lucruri.

Problema nu era că din când în când apăreau în cărți, ura, disprețul, umilirea, violul etc. și alte acte de violență împotriva femeilor. Problema era că apăreau tot timpul și că erau încadrate în categoriile normalului, acceptabilului sau dezirabilului.  Într-un articol care se numește ”Bărbații îmi explică romanul Lolita”, Rebecca Solnit scrie:

”Dar ”dacă citești Lolita și te identifici cu unul dintre personaje înseamnă că n-ai înțeles nimic din Nabokov”, mi-a spus unul dintre educatorii mei autodeclarați. Mi s-a părut amuzant, așa că am postat asta pe Facebook și un alt domn drăguț liberal a venit să-mi explice că această carte este de fapt o alegorie, ca și cum eu nu m-aș fi gândit încă la asta. Sigur că este, și în același timp este un roman despre un tip care violează o fată slăbuță, iar și iar și iar. Apoi ea plânge. Și pe urmă un alt domn drăguț liberal a venit și mi-a zis: ”Se pare că nu înțelegi adevărul esențial al artei. Mie nu mi-ar păsa dacă un roman ar fi despre o gașcă de femei care aleargă bărbați ca să-i castreze. Dacă ar fi bine scris, aș vrea să-l citesc. Probabil de mai multe ori.” Desigur că nu există un asemenea corp de literatură și dacă domnului cel drăguț și liberal care a făcut această afirmație i s-ar fi recomandat carte după carte, pline de scene de castrare, sau chiar cu sărbători ale castrării, probabil că i-ar fi făcut o impresie puternică.”

Problematică e abundența conținutului care îndeamnă femeile la dispreț de sine din literatura considerată valoroasă, și felul în care suntem descurajate să ne exprimăm sentimentele de frustrare pe care le avem când o citim. Asta duce la un fel de perversă dedublare, la o separare de sine și o stare disforică pe care fiecare dintre noi le rezolvăm prin strategii diverse.

Strategia mea a fost să cred că pot să combin trăsăturile unei femei ”adevărate”, care era, nu-i așa, numai natură, estetică, intuiție, cu atuurile unui bărbat sau ale unui scriitor: numai stil, cinism, inteligență și putere, care păreau singura cale de ieșire din zona disprețului, și accesul la zona succesului, care asigura admirația și sentimentul de apartenență. Mi se părea că faptul că eram femeie îmi acorda privilegii de care bărbații erau lipsiți. Bărbații nu-și puteau însuși caracteristici ale feminității fără să se pună în pericol și fără să pară că renunță la ceva; simțeam atunci că e mult mai acceptabil pentru femei, mai la îndemână, să-și însușească trăsături ale masculinității, mai ales atunci când își performează intens feminitatea. Eram norocoasă că eram femeie, aveam șansa de a fi o persoană complexă.

*

Una dintre probabil cele mai sofisticate, și tehnice, interpretări feministe ale lumii în care trăim spune că de fapt nu există femei și bărbați. Că nici măcar ceea ce suntem obișnuiți să credem că e ”realitate biologică”, împărțirea pe sexe, nu există ca atare, ci este produsul unui discurs care scindează, separă, include, exclude, categorisește. Nu doar genul, ci și sexul este un produs discursiv.

În termeni culturali, în schimb, există masculinitate și feminitate. Masculinitatea și feminitatea se performează în viața de zi cu zi; în același timp, ele sunt conglomerate de atribute care pot fi transmise prin și care pot caracteriza orice activitate.

Câmpul literar, și al scrisului, în general, la fel ca multe alte câmpuri, sunt teritorii ale masculinității, produse, legitimate și perpetuate pe bazele și prin mijloacele specifice masculinității. Teritorii ale puterii, ale cinismului, ale sentimentului exprimat în moduri perfect controlate. Teritorii ale centralității, în care periferia, când apare, este reprezentată de cineva care de cele mai multe ori nu-i aparține, ori dacă-i aparține, a reușit să-și însușească perfect spiritul, modalitatea, tehnicile prin care periferia e reprezentată de centru.

Problematic pentru femeile care își asumă caracteristici ale masculinității ca să fie acceptate în câmpul literar, e că masculinitatea înseamnă printre altele excluziune, competiție, ierarhie, și implicit, dispreț față de ce consideră că îi este inferior – adică și feminitatea. De care are nevoie, dar care este construită cultural ca inferioară. Multe femei care creează și învață să-și însușească și să-și performeze masculinitatea manifestă și un mare dispreț față de ”femei”. Și ca să scape de disprețul de sine, se consideră ”excepții”.

*

Contribuția considerată valoroasă în câmpul literar, de specialiștii în literatură (scriitori și critici) și de cei care validează și publică (editori), e în mod oficial una care ține de stil. Ești apreciată pentru cât de rafinat, de lucrat, de ”inteligent”, într-un cuvânt, de controlat, e stilul tău. Nu este vorba, în literatura ”valoroasă”, despre urgența și nevoia imperativă a spunerii. A scrierii. Poți reconstrui în mod controlat o urgență a scrierii…. E diferit.

Și totuși, deși e clar că în valorizarea literaturii accentul cade pe controlul stilului, există și o parte ascunsă a felului în care se atribuie valoarea. Și partea ascunsă e că anumite lucruri, oricât de rafinate, nu sunt în sine la fel de literare ca altele. Și că anumiți oameni, oricât s-ar adapta la cerințele câmpului literar, nu sunt suficient de literari prin ce au de transmis.

Când a apărut romanul de debut al Gabrielei Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile, tânărul pe atunci critic Nicolae Manolescu scria așa: ”Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameşteanu rămâne prizonieră, din acest punct de vedere, condiţiei ei de femeie.(s.m.) Şi-o depăşeşte alteori prin precizia şi economia intuiţiilor, nelăsându-se atrasă nici de descripţie, nici de evocarea sentimentală, înfrângându-şi înclinaţia firească spre o bogată senzorialitate.”

Adică indivizii care aparțin unei anumite categorii, alta decât bărbații albi de familie bună. au înclinații ”firești” care nu îi fac compatibili cu câmpul, indiferent cât ar fi de adaptabili și cât de mult s-ar strădui să joace după regulile acestuia. Să fii femeie în literatura română înseamnă să fii prizonieră. Prizoniera  unei ”condiții” pe care ori te chinui s-o depășești, ori ți-o asumi și o explorezi, în limitele sale, asumându-ți că ce faci tu e ”literatură feminină”.

Am auzit de nu știu câte ori sintagmele ”scriitură feminină”, ”proză feminină”, și la școală, și în cercurile literare. Era ca și cum creaseră un sertăraș, mai jos, pentru femeile care au pretenția să facă meseria asta. Puteau fi și ele acolo. Aveau voie. Și-n același timp n-aveau, nu chiar. Și îmi aduc aminte cu câtă înverșunare nu-mi doream, la douăzeci de ani, să fiu pusă în sertarul ăla, cu toate că era aproape singura cale de a ajunge scriitoare.

*

Poate că unul dintre lucrurile pe care e nevoie să le spunem cât mai mult și mai clar, e faptul că scrisul nu e un act solitar. Când te apuci să înșiri cuvinte, fie că e vorba despre literatură, eseistică, lucrare academică sau altceva, ele nu au putere decât dacă vin într-un context în care sunt receptate cu încredere și predispoziția de a asculta și înțelege. Îndreptățirea cu care scriu mulți bărbați sau multe femei care adoptă strategia masculinității sau pe cea a adaptării, chiar și atunci când n-au nimic mai mult de spus și nu vor decât să-și construiască prestigiul, se bazează pe preexistența marii mulțimi care valorizează tot ce ține, cultural, de masculinitate: elitism, individualism, cinism, concurență… O mare mulțime care e pregătită să îi asculte, să le dea dreptate și să-i apere.

Pe noi, mecanismele autorității, prestigiului, ierarhiei din câmpul literar ne obligă să ne falsificăm sau ne exclud.

Și abia când ne regăsim, când ne împrietenim, când începem timid să înțelegem și să descriem adevărul nostru comun, începem să scăpăm de blocaje. Să ”ne găsim vocea”, cum se mai spune. Fără teama că suntem singure și expuse, fără teama că greșim mereu sau că nu suntem încă destul de bune, fără anxietatea eșecului și a respingerii, fără sentimentul că nimeni nu înțelege ce am vrut să scriem, relația noastră cu cuvintele se transformă.

Avem nevoie să criticăm și să depășim elitismul, individualismul și caracterul excluzionist al câmpului literar și intelectual. Șansa noastră, una dintre strategiile pe care le putem adopta când vrem să fim scriitoare, dar nu vrem să renunțăm la a spune adevărul despre noi, e să creăm contexte în care să ne dăm voie să pornim de la trăirile și interesele noastre autentice, care sunt valide cu toate că, și uneori mai ales dacă, nu coincid cu cele care au fost și sunt în continuare ținute la loc de seamă în cultura mainstream.

Chiar dacă e un ”mediu sărac”, scrisul oferă posibilități nenumărate.

Putem să ne revendicăm spațiul cuvintelor, fără să ne pese de reguli, gramatică și stil, scriind liber, așa cum vorbim, despre tot ce vrem noi.

Dar putem să folosim ”stilul”, și să ne rafinăm și să ne exersăm abilitățile de scriitoare ca să punem în povești fascinante lucrurile care ne tulbură, ne sperie, ne emoționează, și nu pe cele validate iar și iar de edituri, reviste culturale, critici literari, profesori, academicieni și scriitori.

Putem să folosim forța performanceului și să aruncăm cuvintele ca pe cuțite.

Putem să ne trimitem scrisori, să ținem bloguri, să facem versuri pentru melodii, stenciluri, scenarii, poezii.

Putem să spargem limbajul de lemn din școală și din facultate și să scriem simplu, clar, direct, adevărul despre subiectele pe care ne cer ei să le tratăm.

Scrisul e teritoriul posibilităților inepuizabile și are o forță fantastică. Marile personalități culturale îi deplâng de ceva ani declinul, prin mantra: ”nimeni nu mai citește”. Nu-i adevărat. Lumea citește azi la fel ca ”înainte”, și dacă nu citește, ascultă și vorbește la fel de mult ca oricând. Scrisul nu înseamnă neapărat o relație unu la unu, scriitoare-cititoare, ci în sensul mai general, înseamnă efortul de a spune adevărul despre experiențele pe care le avem în comun; și prin asta, efortul de a face vizibilă și liberă comunitatea din care facem parte.

Când scriem adevărul despre noi, nu suntem niciodată singure.

Scriem împreună.

 

 

Articol publicat inițial în Dysnomia (publicație independentă feministă/queer/intersecțională):

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s