Darurile imperfecțiunii (fragment) — Brené Brown

Un exemplu de curaj cotidian la care am asistat recent s-a petrecut la grădiniţa fiului meu Charlie. Eu şi ceilalţi părinţi am fost invitaţi să asistăm la un spectacol muzical susţinut de copii cu ocazia unei anumite sărbători. Cred că ştiți cum se petrec lucrurile în astfel de cazuri: 25 de copii mici cântă pe scenă susţinuţi de părinţi, bunici şi rude din audienţă, care îi filmează cu camerele lor video. Părinţii îşi ţineau în sus camerele de filmat sau aparatele de fotografiat, luând instantanee şi asigurându-se că odraslele lor ştiau că se aflau acolo.

Ca şi cum atmosfera generală nu ar fi fost suficient de încărcată de emoţie, o fetiţă în vârstă de trei ani a plâns tot timpul spectacolului pentru că nu reuşea să îşi vadă mama din locul în care se afla pe scenă. În final, s-a dovedit că mama fetiţei era prinsă în trafic şi nu a reuşit să ajungă la timp la spectacol. Când a ajuns în sfârşit, eu stăteam în genunchi în mijlocul scenei şi îl îmbrăţişam  pe Charlie. Din acel unghi jos, am văzut-o pe mama fetiţei dând năvală în sală şi scanând întreaga audienţă în căutarea copilului ei. Tocmai când eram pe punctul de a mă ridica în picioare şi a-i arăta unde se afla fetiţa, undeva în spatele sălii, unde o profesoară o ţinea în braţe şi încerca să o liniştească, o altă mamă a trecut pe lângă noi, s-a uitat dispreţuitor la sărmana femeie care abia reuşise să ajungă şi şi-a dat ochii peste cap.

M-am ridicat în picioare, am inspirat adânc în piept şi am încercat să îmi păstrez cumpătul, astfel încât să nu alerg după mama cu aere de superioritate pentru a-i trage un şut în fundul ei punctual. Din fericire, chiar atunci alte două mame s-au îndreptat către femeia care avea ochii în lacrimi şi i-au zâmbit amabil. Una dintre ele şi-a pus mâna  pe umărul ei şi i-a spus cu compasiune:

– Am trecut toate prin asta. Eu am ratat ultimul spectacol al copilului meu, şi nu pentru că am ajuns prea târziu, pur şi simplu am uitat.

Faţa femeii stresate s-a relaxat şi ea şi-a şters o lacrimă. Cealaltă mamă i-a spus la rândul ei:

-Fiul meu a fost singurul copil din clasă care nu a purtat  pijamale de Ziua Pijamalelor, şi îmi scoate ochii până în ziua de azi că a fost cea mai oribilă zi din viaţa lui! O să fie bine. Suntem toate în aceeaşi barcă.

Când femeia care a ratat spectacolul a reuşit să ajungă în sfârşit în spatele sălii, la profesoara care încă îi liniştea fiica, arăta destul de calmă. Mamele care şi-au împărtăşit deschis propriile poveşti legate de imperfecţiune şi vulnerabilitate au dat dovadă de curaj. Ele şi-au făcut timp să se oprească pentru o clipă şi să îi spună femeii: „Iată povestea mea. Nu eşti singura care a trecut prin aşa ceva”. Nu le-a obligat nimeni să facă acest lucru. Le-ar fi fost atât de uşor să joace rolul de mame perfecte şi să treacă dispreţuitoare pe lângă ea, aşa cum a făcut prima femeie.

Aşa cum ilustrează această istorie, curajul generează efecte în avalanşă. Ori de câte ori optăm pentru curaj, noi îi facem pe cei din jurul nostru să se simtă mai bine, iar această lume să pară mai curajoasă. Și trebuie să recunoaştem că lumea în care trăim are nevoie de mai multă bunătate şi de mai mult curaj.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s