Incredibila Jessica James (Netflix)

Una dintre cele mai mari probleme cu care te confrunți când ești o feministă nesuferită ca mine e că găsești rar filme care să-ți placă. Pe scurt, îți cam pute tot. Și e firesc să fie așa dacă nu mai suporți să vezi pe un ecran cât casa reprezentări caricaturale, simpliste și stereotipe ale feminității.

Dar există și o parte bună: cu atât mai mare îți e bucuria atunci când descoperi filme care te inspiră. Iar eu încep să cred că acolo sus e o Dumnezee care a decis să-și asculte în sfârșit căsuța vocală, pentru că mai nou am văzut nu doar unul ci două filme suu-peeer! Primul e Lady Bird, care m-a luat pe sus și despre care am scris aici (nu dați click încă, deschideți linkul într-o fereastră nouă și citiți după ce terminați articolul ăsta, ok?). Iar al doilea e…. pam-pam-pam… ropot de tobe…. Incredibila Jessica James!

Nici nu știu de unde să încep cu laudele, pentru că această Jessica e chiar incredibilă, nu e nicio exagerare în titlu.

Nu am mai văzut de mult spre niciodată o eroină atât de autentică și fermecătoare și puternică pe ecrane. Actrița Jessica Williams, cunoscută ca reporteră la Daily Show și  co-autoare a unui podcast (pe care am de gând să îl ascult) joacă formidabil acest rol sau, mai bine spus, rolul o joacă bine pe ea, pentru că regizorul Jim Strouse l-a scris special pentru Williams, inspirat de ea, cum ar veni (recunosc, ca feministă nesuferită chiar mă miram cum de poate un bărbat să scrie o femeie atât de bine; răspunsul e: poate să o descrie).

Acțiunea, între noi fie vorba, parcă nici nu contează, pentru că eu una aș fi gata să mă uit la Jessica James făcând orice, de la asamblat mobilă Ikea la tăiat frunze la câini. Dar treacă de la mine: filmul o urmărește pe eroina noastră într-un așa zis moment de cumpănă, adică după o despărțire dureroasă și pe fondul unor tentative eșuate de a își vedea piesele puse în scenă (Jessica e dramaturgă și are un perete tapetat cu scrisori de respingere).

Relația cu cea mai bună prietenă (Noël Wells, cunoscută mai ales pentru rolul din Master of None) și jobul la un centru pentru copii, unde învață o grupă de puști să scrie piese de teatru, joacă deasemenea un rol important în viața ei.

Avem și una bucată poveste romantică, din fericire fără stereotipurile filmelor de gen: la îndemnurile prietenei ei, Jessica iese la o întâlnire cu Boon, un tip proaspăt divorțat. Între cei doi se înfiripă, pe căi întortocheate și simpatice, o idilă, care are ca bază solidă traumele recente prin care au trecut, deci debutează ca un fel de ”terapie în cuplu” prin care cei doi încearcă să scape de trauma destrămării fostelor relații (o perspectivă foarte onestă, după părerea mea). Din păcate nu vă pot spune prea multe despre povestea asta romantică pentru că spoiler și pentru că Boon aduce prea mult cu un fost prieten de-al meu cu care lucrurile au luat o întorsătură nașpa și nu am chef să îmi amintesc de el.

Ce îmi place cel mai mult și mai mult la Jessica e că e foarte sinceră și își arată adevărata personalitate, amuzantă și complexă și deseori ”incomodă”. E autentică, se prezintă în fața lumii așa cum e, spune ce gândește.

De la primele replici, în care Jessica îl prăjește la foc mic pe un tip pe care l-a cunoscut pe Tinder, am simțit un amestec indescriptibil de surpriză și bucurie și admirație și – greu de asociat cu rolul de spectatoare – chiar un fel de fâstâceală, pentru că m-a lăsat, pe scurt, mască (ca și pe tipul pe care îl perpelea la foc mic). Felul în care îl întrerupe și se joacă cu nesiguranța lui e delicios și poate părea chiar un pic răutăcios dacă nu am primi detaliul că acest tip, îmbrăcat protocolar la cămașă și gata să o vrăjească acum pe cale amiabilă o întrebase pe chat, aproape fără introducere, dacă vrea să și-o ”tragă” cu el. Concluzia mea e că dacă ești atât de onest în legătură cu intențiile tale e firesc să te aștepți la aceeași onestitate și din partea persoanei cu care dialoghezi.

Am super multe scene preferate din film (cam 123 de minute în total), dar o să vorbesc doar despre câteva.

Pe lângă scena de la început, cu tipul cunoscut pe net, îmi mai place foarte mult și cea în care se întâlnește pentru prima oară cu Boone. Jessica nu e genul care să facă conversație de complezență și îi spune foarte direct că pentru ea ”onestitatea e cel mai important lucru”, iar cei doi ajung să facă un pact: își vor spune mereu adevărul.

Și mi se pare extraordinar că vorbește atât de clar despre onestitate, pentru că e singurul fel în care poți ajunge să ai relații autentice. Uneori asta înseamnă să spui niște lucruri incomode pentru cel sau cea din fața ta. Și e ok! Așa se trasează contururile reale ale relației, între doi oameni reali. Nu e totul doar o îmbrățișare pufoasă și cine romantice și lumânări cu aromă de vanilie și laude și căldură și vorbe dulci. Nu, oamenii au granițe și margini și zone mai alunecoase și zone mai tăioase și întunecate. C’est la vie.

Avem o geografie complexă și dacă nu ne arătăm în totalitate, cu clima și flora și fauna noastră reală, rămânem incomplete și ne reducem singure la un rol minor, ne punem în plan secundar sau ne folosim doar anumite resurse (știți voi, dăruim fără să drămuim, și mereu doar din ceea ce credem că e ”bun de export”). Dar noi avem de toate la noi în teritoriu. Hai să le scoatem la lumină și să le arătăm bărbaților – și tuturor celor care ne taie calea – cine suntem noi de fapt.

Altă scenă care m-a cucerit: cea în care se întâlnește cu dramaturga ei preferată, Sarah Jones (câștigătoare a unui premiu Tony) și o întreabă, mânată de propria nesiguranță și neliniște, când și-a dat seama că a reușit în lumea teatrului? Iar aceasta îi dă un răspuns uimitor, care pe mine m-a bucurat și m-a liniștit: îi spune că încă nu are sentimentul ăla, deși a primit atâtea confirmări ale talentului ei. Și o întreabă pe Jessica dacă se bucură de teatru, dacă se bucură atunci când scrie. Ea îi spune că da, iubește teatrul. Atunci ai reușit, 🙂 îi spune Sarah Jones, cam despre asta e vorba, nu o să fie niciodată mai bine de atât.

E o scenă minunată în care, deschizându-se și arătându-și propria nesiguranță și vulnerabilitate, destrămând stafia celebrității care ne bântuie pe toate și ne face să ne simțim ca niște zombie care nu s-au născut încă, Sarah Jones scoate la lumină cel mai important aspect al creației: să transforme lumea ta, să facă ceva cu tine, să îți ofere iubire și bucurie în simplul act de a face asta. Asta e arta de fapt și cea mai mare realizare care poate veni prin artă. E o călătorie către sine și o găsire a sinelui, prin dragoste. Și dacă nu sunteți convinse încă, argumentul final e că am plâns la scena asta, iar eu de obicei plâng doar la scene de dragoste în care unul dintre protagoniști are cancer și tocmai își ia adio pe patul de spital.

Deci e tare de tot.

***

Ce să mai, Jessica James e incredibilă, fabuloasă, magnifică, magică, orbitoare! Dar să nu mă credeți pe cuvânt. Uitați-vă la film ca să vă convingeți singure.



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s