Despre corp: sinteza luptei

1.

Corpul meu este egal cu mine.

Eu sunt corpul meu.

Spun că strănut, zâmbesc sau tremur

Dar nu e deloc

așa de simplu.




Corpul meu nu-mi aparține.

Noi suntem unul și aceeași

Și nu există nimic

Care să ne mai separe.




Între noi nu există

nici un fel de spațiu

și nici o relație de proprietate.

Nu sunt stăpâna corpului meu și nici

prizoniera lui.




Istoria noastră e una.




Am iubit și ne-a fost frică

în același timp.




Cine pe cine a folosit?

- v-aș fi întrebat înainte.




Unele ar fi spus:

- mâinile ne-au folosit gândurile

- lacrimile ne-au folosit durerea

- sexul ne-a folosit inimile







Și, în general,




Ca să nu se prefacă în cochilii de cretă,




Corpurile noastre




ne-au folosit visele.







Altele ar fi tăcut, rușinate și pline

de frustrare și teamă.




Și altele, în sfârșit,

suratele mele,

ar fi râs –

corpurile noastre? Nici nu le mai băgăm în seamă!




Dar astea sunt întrebări și răspunsuri

Care vin din trecut.




Acum spunem:

Nici un adevăr nu se ”descoperă”,

nu se ”află”,

Nu se ”caută”, ca avuțiile,

cum au crezut, în cruzimea lor,

toți exploratorii pământului.




Spunem:

”Adevărul este locul în care

noi ne aflăm.”




Spunem:

Noi ne aflăm aici,

unde

creștem prin crăpături și ferestre,

curgem pe străzi, peste tot,

ne auzim tot mai tare când ni se unesc șoaptele

și ieșim de prin colțuri când aflăm că nu suntem singure.




Adevărul ne aflăm aici,

în timp ce regăsite, ne răsucim;

în timp ce mișcate, începem schimbarea.







2.

Ca să nu mai vorbim despre corp

Ca despre încă un obiect

bun la toate, fragil, perisabil și straniu,

ca despre un ”el” separat,

Ca să nu ne mai umple de milă sau draci,

teroare, hipnoză,

și ură

hai să-l numim ”carne”.




Numai că în limba asta

”carnea mea”

sună dezordonat.




În limba asta,

”carnea mea”

se pronunță ca ”haos”.




Dacă spunem:




sunt o

înfricoșată sau veselă

bucată

din această materie fără sfârșit,

moale și otrăvită,




pe limba asta se înțelege

că încă lipsite de rost,

dormim, așteptând

Privirea care să ne însemne.




Pe limba asta, ”carnea mea” e un strigăt:

ne pomenim încolțite.

Din orice loc se aprinde

câte o Privire care vrea

Să ne înroșească.

Să ne apese ca să plesnim și din noi

să țâșnească în sfârșit Noul.




Bună-n cruzimea ei doar ca să potolească o Foame,

”carnea mea” doar atunci devine Frumoasă.




Așa stă scris.







3.




Scrisul nostru, în schimb, iată, se mișcă.

Se răsucește cu fața

și râde:




Noi,

oglinjoare de gelatină

împletite în țesutul

de platouri, munți, ape și stele

pe care le reflectă.




Noi,

nici sclave, nici stăpâne,

ci sclave și stăpâne

care acum sunt

Una,




Noi

nu așteptăm

nimic.




Noi suntem

carnea noastră




Și carnea noastră




Se Uită La Voi.







Sursă: http://scrierifeministe.blogspot.de/2016/12/despre-corp-sinteza-luptei-decembrie.html


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s