1.
Corpul meu este egal cu mine.
Eu sunt corpul meu.
Spun că strănut, zâmbesc sau tremur
Dar nu e deloc
așa de simplu.
Corpul meu nu-mi aparține.
Noi suntem unul și aceeași
Și nu există nimic
Care să ne mai separe.
Între noi nu există
nici un fel de spațiu
și nici o relație de proprietate.
Nu sunt stăpâna corpului meu și nici
prizoniera lui.
Istoria noastră e una.
Am iubit și ne-a fost frică
în același timp.
Cine pe cine a folosit?
- v-aș fi întrebat înainte.
Unele ar fi spus:
- mâinile ne-au folosit gândurile
- lacrimile ne-au folosit durerea
- sexul ne-a folosit inimile
Și, în general,
Ca să nu se prefacă în cochilii de cretă,
Corpurile noastre
ne-au folosit visele.
Altele ar fi tăcut, rușinate și pline
de frustrare și teamă.
Și altele, în sfârșit,
suratele mele,
ar fi râs –
corpurile noastre? Nici nu le mai băgăm în seamă!
Dar astea sunt întrebări și răspunsuri
Care vin din trecut.
Acum spunem:
Nici un adevăr nu se ”descoperă”,
nu se ”află”,
Nu se ”caută”, ca avuțiile,
cum au crezut, în cruzimea lor,
toți exploratorii pământului.
Spunem:
”Adevărul este locul în care
noi ne aflăm.”
Spunem:
Noi ne aflăm aici,
unde
creștem prin crăpături și ferestre,
curgem pe străzi, peste tot,
ne auzim tot mai tare când ni se unesc șoaptele
și ieșim de prin colțuri când aflăm că nu suntem singure.
Adevărul ne aflăm aici,
în timp ce regăsite, ne răsucim;
în timp ce mișcate, începem schimbarea.
2.
Ca să nu mai vorbim despre corp
Ca despre încă un obiect
bun la toate, fragil, perisabil și straniu,
ca despre un ”el” separat,
Ca să nu ne mai umple de milă sau draci,
teroare, hipnoză,
și ură
hai să-l numim ”carne”.
Numai că în limba asta
”carnea mea”
sună dezordonat.
În limba asta,
”carnea mea”
se pronunță ca ”haos”.
Dacă spunem:
sunt o
înfricoșată sau veselă
bucată
din această materie fără sfârșit,
moale și otrăvită,
pe limba asta se înțelege
că încă lipsite de rost,
dormim, așteptând
Privirea care să ne însemne.
Pe limba asta, ”carnea mea” e un strigăt:
ne pomenim încolțite.
Din orice loc se aprinde
câte o Privire care vrea
Să ne înroșească.
Să ne apese ca să plesnim și din noi
să țâșnească în sfârșit Noul.
Bună-n cruzimea ei doar ca să potolească o Foame,
”carnea mea” doar atunci devine Frumoasă.
Așa stă scris.
3.
Scrisul nostru, în schimb, iată, se mișcă.
Se răsucește cu fața
și râde:
Noi,
oglinjoare de gelatină
împletite în țesutul
de platouri, munți, ape și stele
pe care le reflectă.
Noi,
nici sclave, nici stăpâne,
ci sclave și stăpâne
care acum sunt
Una,
Noi
nu așteptăm
nimic.
Noi suntem
carnea noastră
Și carnea noastră
Se Uită La Voi.
Sursă: http://scrierifeministe.blogspot.de/2016/12/despre-corp-sinteza-luptei-decembrie.html
