Lady Bird ne învață să zburăm

Da, da, da, da!

Filmul ăsta m-a lăsat cu un singur regret: că nu l-am văzut când aveam 14 ani și m-am apucat de fumat (și de băut, ca să dau tot din casă) ca să fiu cool. Să vă explic de ce: Lady Bird reușește să facă un fel de minune dumnezeiască, care mi-ar fi scăzut drastic șansele de a face cancer pulmonar, destul de ridicate acum. E despre o adolescentă care nu bea, nu fumează (decât temporar, ca să îl cucerească pe un tip), merge la un liceu catolic (!) și la slujbă în fiecare duminică (!), aplică cu multă râvnă la enșpe colegii (!)… și e foarte cool!!!

Aș spune chiar super-cool.

Regizoarea și scenarista Greta Gerwig (cunoscută până acum mai mult ca actriță, pentru rolul din Frances Ha) a creat o adevărată bijuterie, șlefuită cu atenție pentru a transmite foarte mult prin doar câteva detalii.

*

Filmul o urmărește pe Christine alias Lady Bird, în timpul ultimului ei an de liceu. Tânăra luptă cu ”probleme specifice vârstei”, care sunt prezentate însă cu foarte multă sinceritate, plasând această peliculă la o distanță de ani lumină de majoritatea filmelor de gen. Pe lângă conflictele din familie, dramele amoroase sau eforturile eroinei de a ajunge la colegiul la care visează, sunt abordate și subiecte mai rar prezente pe ecrane: anxietatea părinților care au mari probleme financiare, rușinea pe care adolescenta o simte față de sărăcia lor, o relație complexă și tumultoasă cu mama, suișurile și coborâșurile relației cu prietena ei cea mai bună etc.

Iar filtrul care pune toate aceste aspecte într-o lumină nouă și captivează cel mai mult e tenacitatea cu care eroina principală încearcă să se descopere și să își țină partea, să își traseze chiar ea drumul pe care merge. Pornind de la ”Lady Bird”, numele pe care și l-a ales singură (și care insistă să fie folosit de toată lumea) și până la decizia privind facultatea pe care o va urma, ea se plasează pe o traiectorie a auto-definirii pe care înaintează, cu dârzenie, chiar dacă se împleticește sau rătăcește uneori

Asta mi-a plăcut cel mai mult la acest film, care face clar faptul că suntem, toate, niște construcții complexe, un amalgam de idei și influențe și emoții și dorințe și că sloganurile de genul ”crede în tine” sunt goale dacă nu dau de înțeles că a ”crede în tine” nu e un sentiment permanent, ceva ce descoperi la un moment dat, ca pe o piatră prețioasă, ci înseamnă să șlefuiești ceva, milimetru cu milimetru, să ai un plan și să rămâi, pas cu pas, de partea ta. ”A crede în tine” e o mișcare, un efort, o aspirație, nu e ceva static. E o viziune, pe care o transformi în realitate, de care te apropii gradat, alegând o anumită acțiune, un anumit gest, din alte milioane de gesturi și acțiuni posibile.

Lady Bird transmite superb această idee, pentru că încorporează atât nesiguranța, vulnerabilitatea și conformismul tipice adolescenței cât și dorința de a fi autentică, puternică și sigură pe ea. Iar personajul rămâne foarte credibil în toate experiențele pe care le are și, în feluri la fel de întortocheate ca celebrele căi ale inimii, reușește ceea ce își propune, prin simplul fapt că rămâne ”de partea ei”, rămâne pe acest traseu al autodefinirii și emancipării.

Un exemplu clar în acest sens e tenacitatea cu care aplică la facultăți fără știrea mamei, care dezaprobă alegerile ei. Dar și mai grăitoare mi se pare scena dezvirginării, care ne lasă într-o primă fază un gust amar: tipul a mințit-o că era și el virgin și actul s-a consumat fără ca el să dea vreun semn că s-ar sinchisi de plăcerea ei. În această situație penibilă și chiar umilitoare, Lady Bird face două lucruri importante:

  1. Își exprimă dezamăgirea și numește minciuna (chiar dacă o înghite pentru că vrea să mai fie cu el)
  2. Prezintă situația din perspectiva ei: a plănuit să își înceapă viața sexuală stând deasupra și a reușit să o facă! Deși realitatea (așa cum bine vedem) e dezamăgitoare, ea a avut o viziune despre cum își dorește să se întâmple lucrurile și a pus-o în aplicare. În măsura în care a putut, a fost regizoarea propriei ei dezvirginări, iar asta îi dă chiar un sentiment de triumf: ”câte femei crezi că și-au început viața sexuală stând deasupra?” îl întreabă ea pe iubitul ei confuz (de felul lui).

Avem un indiciu despre cât de tenace e în misiunea de a ”își ține partea” și în scena superbă în care probează rochii pentru bal și își întreabă mama de ce e atât de dură cu ea. Aceasta răspunde: ”pentru că vreau să te ajuți să devii cea mai bună versiune a ta posibilă”. Iar, Lady Bird, sclipitoare, o întreabă: ”dar dacă asta e cea mai bună versiune?”, chestionând, printr-o replică foarte scurtă și simplă, comportamentul mamei care nu îi oferă dragoste necondiționată.

Relația mamă-fiică ocupă un rol central în film și are ca punct culminant părăsirea ”cuibului”, momentul când Lady Bird pleacă la facultate. Iar alegerea numelui nu pare a fi întâmplătoare, pentru că ”Lady Bird” e foarte nerăbdătoare să își ia zborul. Mama, în schimb, reacționează la fel de puternic, dar în altă direcție, dezaprobând atitudinea fiicei, cu vorbe foarte grele.

Aceste reacții puternic negative sunt, în primul rând, expresia unui refuz a plecării fiicei, o ”agățare” de rolul de mamă: dacă copilul e încă în ”creștere”, nu e încă cea mai bună versiune a sa, deci mama e necesară, iar el trebuie să rămână în cuib. Iar faptul că reacția ei ia o formă atât de agresivă, sub forma jignirilor și reproșurilor, e un semn că își proiectează propriile frustrări asupra fiicei, pentru că e copleșită de propriile ei responsabilități și de sentimentul unui ”sacrificiu de sine”. Dar Lady Bird, reușește să se ferească de influența mamei, nu vrea să devină o copie a ei, replicând frustrările și devotamentul care o caracterizează. Respinge ”sacrificiul de sine”, vrea exact opusul: să se descopere, să devină un ”sine”, în primul rând.

Lady Bird mai face ceva: ca o pasăre magică, poate separa cu ciocul ei grâul de neghină – își dă seama ce e dragoste și ce nu. Bine, nu face asta singură, ci cu ajutorul stareței de la colegiul catolic unde e elevă, care îi spune, citindu-i eseurile, că pare că își iubește orașul, pentru că îl descrie cu foarte multă atenție. Dragostea poate fi definită ca atenție, îi spune stareța – și asta o ajută să se raporteze altfel la crizele mamei.

Metafora orașului poate fi aplicată și la familie. Eroina vrea să fugă cât mai repede din orașul de provincie, dar îl descrie foarte atent, iar stareța îi spune că asta înseamnă dragoste. Dragostea poate coexista cu nevoia de a te desprinde de ceva. Dacă ai fost cu adevărat prezentă acolo, dacă i-ai oferit atenția necesară, plecarea nu e o negare a dragostei, e doar un gest necesar pentru a rămâne loială și dragostei de sine, dorinței de împlinire personală.

Un film excelent, la sfârșitul căreia vei simți că plutești la câțiva milimetri deasupra pământului – o realitate imperceptibilă pentru alții, dar de netăgăduit pentru tine.

Ține-ți partea mereu, tu știi cel mai bine unde e locul tău.



Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s