Corp urban – Giuvlipen

by alina soare

Această recenzie a apărut în numărul 2 al fanzinei Dysnomia.

Draga mea Mica,

Astă seară am văzut o piesă minunată. E târziu și sunt un pic pilită (am fost cu Ioana la Bibliotecă:P) dar vreau să îți trimit câteva impresii la cald.

Ai auzit de trupa Giuvlipen? Nu îmi vine să cred că n-am fost la niciun spectacol de-al lor până acum! E un colectiv de femei rome care face teatru activist de vreo patru ani. Ioana mi-a spus că ”Giuvlipen” înseamnă ”feminism” în limba romani, e un cuvânt inventat de ele, pentru că termenul nu exista înainte. Au deja cinci piese în repertoriu! Văd că lumea e plină de vești bune, e cazul să ies din turnul de fildeș mai des 🙂

Am văzut ”Corp Urban”, ultima lor producție. Două actrițe – Mihaela Drăgan și Zita Moldovan – spun poveștile a cinci femei de etnie romă, care vorbesc mai ales despre corpurile lor, în diferite ipostaze – maternitate, naștere, muncă, boală, bătrânețe, violență. Pe scenă mai e prezentă și o a treia actriță, Ardeja Fraga (ce nume frumos!), care a compus muzica piesei și care cântă și dansează (poveștile sunt construite dinamic, ca niște colaje cu momente muzicale, voci și dialoguri care se intercalează, scurte monologuri și diverse coregrafii).

Mi-a plăcut că regizoarea a ales unghiul ăsta, al experiențelor corporale. Până la urmă, e ceea ce ne leagă pe toate, indiferent ce limbă vorbim, ce culoare are pielea noastră sau în ce cartier ne-am născut: toate știm limbajul corpului, știm ce înseamnă durerea, boala, dorința, febra, sudoarea, ce înseamnă cutele de pe trupul nostru, firele albe, umezeala sexului. Și totuși ne conectăm și empatizăm atât de rar prin intermediul corpului, vorbim atât de rar despre el, preferăm să folosim concepte și idei și deseori etichete care doar ne ascund corpurile, ne ascund adevărul.

Uite ce frumos e textul ăsta, care e repetat ca o poezie la începutul piesei. L-am memorat repede pentru că mi-a plăcut enorm. E ceva ce poți să spui, ca o rugăciune, când ai un moment de rătăcire sau de dezolare sau pur și simplu vrei să te simți, să îți amintești cine ești:

„Atunci când nu mai ştiu cine sunt

Mă iau ȋn braţe şi mă simt

Şi sunt măcar atât

Sunt corpul ăsta

Care simte

Care vibrează…”

Poveștile sunt diverse, vorbesc despre femei cu vârste și experiențe de viață foarte diferite. Ezit să ți le descriu pe scurt, pentru că risc să le reduc la niște etichete tragice, ori piesa tocmai despre asta e, despre împărtășirea unor experiențe, dincolo de orice etichete, de la om la om, de la trup la trup.

După cum îți poți imagina, cele mai multe sunt cutremurătoare, și fac parte din păcate din viața de zi cu zi a multor femei rome. Dar oricât ar fi de tragice, toate cele cinci personaje, ale căror destine se desfășoară uneori la în zona gri a moralei au o caracteristică importantă: au demnitate, care e transmisă foarte bine prin jocul actoricesc, și asta mi se pare extraordinar. Femeia de 65 de ani care și-a petrecut jumătate din viață vânzându-și trupul pentru a își întreține familia nu e redusă la statutul de victimă, fără a se ascunde însă tragicul situației în care se află. Ea vorbește despre alegerea ei și e mândră, ca de o comoară, de corpul care i-a oferit plăcere și i-a adus bani.

Uite Mica, de asta e atât de importantă discuția despre reprezentarea femeilor și grupurilor marginalizate în film și teatru. E important să avem cât mai multe femei regizoare, scenariste, actrițe și ca aceste femei să aibă un profil cât mai divers. Și e important ca ele să își spună și să își scrie poveștile, pentru că doar ele le cunosc, de fapt, doar ele le știu adevărul trăit, adevărul profund. Iar adevărul e infinit mai frumos și mai dureros și mai complex decât orice stereotipurile care ne împersoară la tot pasul.

Poveștile sunt, de fapt, despre noi toate: despre femei tăiate ca la abator de doctori ginecologi prea comozi sau nepăsători, despre mizeria din spitale, despre violența domestică, sexuală și multe altele. Problemele astea ne afectează de fapt pe toate, dar cel mai mult pe cele mai vulnerabile dintre noi, a căror voce e rar auzită, de asta e atât de important să fim solidare.

Actrițele au jucat extraordinar. La sfârșit, când au ieșit la aplauze, îmi venea să merg pe scenă să le îmbrățișez. La nicio altă piesă nu m-a mai mișcat atât de mult momentul ăsta al aplauzelor, e interesant că de data asta mi s-a părut o parte integrantă din spectacol. Aplauzele au fost de fapt ultima scenă. Cea la care am participat și în care am putut răspunde și noi, publicul, cumva. Am simțit o emoție puternică în ochii artistelor. Era mândrie. Iar mândria lor mi-a încălzit sufletul și mi-a îndulcit gustul amar al adevărului, pe care tot ele l-au adus pe scenă.

După piesă am avut o discuție interesantă cu Ioana. La un moment dat în spectacol s-a pomenit ceva despre privilegiul femeilor nerome de a avea probleme existențiale de genul ”nu mai știu cine sunt, nu mă mai recunosc”, într-o duminică dimineață în timp ce se dau pe Facebook. Nu mai știu exact cum era formularea, dar ideea era că femeile rome despre care ni se vorbea sunt prinse în ghearele unui destin sfâșietor (sărăcie, abuz, discriminare – cresc în medii care nu le dau nicio șansă de scăpare) și nici nu ar putea visa să aibă genul de probleme pe care le au femeile nerome.

Ioana, cum o știi, s-a luat imediat de faza asta: ea nu înțelege genul ăsta de retorică, a venit la piesă cu cele mai bune intenții și se simte ”arătată cu degetul” etc. Am luat-o la descusut să îmi dau seama de ce are o reacție așa de puternică. Mi-a spus că simte că i se induce un sentiment de vinovăție și că nu crede că asta e o strategie bună de solidarizare.

Nu înțeleg, Mica, de ce ce simțim noi femeile deseori așa o vină când ni se vorbește despre privilegiile noastre? De fapt nu trebuie să simțim vină, ci putere. Și solidaritate. Privilegiul înseamnă să poți să faci mai mult, că vocea ta are alt răsunet – și ar fi minunat să devenim noi toate conștiente de puterea noastră, de impactul pe care putem să îl avem.

Draga mea Mica, să nu te simți niciodată vinovată că ești puternică. Știu că noi femeile avem de cele mai multe ori o ”relație complicată” cu ”relațiile de putere”. Multe dintre noi le evită sau simt aversiune față de ele. Dar e important cum folosești puterea, atunci când o ai, iar noi o putem folosi prin prisma solidarității, nu a dominației. Uite, mi se pare că ceva asemănător se întâmplă cu bărbații feminiști, care își dau seama de privilegiul lor și îl înțeleg ca putere.

Trăim într-un mare SRL, Mica. Suntem o societate cu răspundere limitată. Și atâta timp cât o să gândim limitat, în etichete, în stereotipuri, în bule, nu o să ajungem nicăieri, decât poate la faliment.

Iar eu momentan trebuie să ajung în pat, e trecut de miezul nopții

Mica mea iubită, te îmbrățișez cu mult drag. Aștept impresii din excursie!

Cu multă dragoste,

Mama