Tatiana Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Dragă Mica,

Sper ca ești bine. Tocmai am terminat de citit cartea Tatianei Țîbuleac, știi că vorbisem despre ea la masa de Crăciun, tu erai foarte curioasă de ce e așa de în vogă. Am tot stat pe gânduri dacă să ți-o trimit sau nu, știu cât de mult îți dorești să citești cărți în română… Până la urmă am decis să îți scriu mai întâi ce impresie mi-a făcut și să te las pe tine să hotărăști dacă o vrei.

Subiectul mi-a amintit de Mommy, filmul pe care l-am văzut când am fost la tine acum două veri, pentru că Aleksy, naratorul, are aceleași tulburări comportamentale și cam aceeași vârstă ca puștiul din film, iar povestea e centrată tot pe relația mamă-fiu. Dar la fel de bine poți să te gândești că Anna Gavalda și Houellebecq fac un copil – și greșeala să îl învețe să scrie.

Acțiunea e de film de pe Hallmark: Aleksy și mama lui bolnavă de cancer se retrag într-un sat din Franța pentru a petrece împreună ultimele luni de viață ale acesteia. Tonul e la început foarte cinic și coroziv, dar capătă niște nuanțe afectuoase pe măsură ce mama se stinge din viață. Textul e scris la persoana întâi, de fiul care a ajuns între timp un pictor foarte celebru și bogat, dar care încă desfigurează oameni ocazional: ”Acum – când sunt vestit – oamenii nu se mai feresc de mine, ci dimpotrivă, parcă așteaptă să îi pocnesc ca să aibă ce povesti la alții.”

O s-o spun pe șleau: cartea Tatianei Țîbuleac e o carte proastă, scrisă foarte bine. Tocmai de asta am stat pe gânduri dacă să ți-o trimit sau nu. Autoarea stăpânește bine tainele zidăriei lexicale, arta metaforelor, a șlefuirii frazelor, știe să construiască un castel de cuvinte, piatră cu piatră, și știu că asta te interesează foarte mult. E o carte cu imagini și emoții puternice, care îți intră sub piele, mai ales că e compusă din secvențe scurte, ușor de asimilat, ca o poveste pe diafilm.

Dar… 🙂

Mai știi când vorbeam despre cum unele cărți sunt ca niște bărbați versați, care știu pe de rost toate tainele seducției și te aburesc, până nu mai înțelegi ce se întâmplă cu tine? Există o singură soluție pentru a te descurca cu genul ăsta de masculi și funcționează la fel de bine și la cărți: să nu te pripești, să  îți lași timp de cugetare și să îți cauți și păzești granițele. (Gata, cobor de la pupitrul de mamă:)

Ce vreau de fapt să îți transmit e un avertisment: cartea asta are un substrat foarte toxic. E scrisă în tradiția Meșterului Manole (celebrul designer de mânăstiri român;), adică prin zidirea unui trup de femeie la temelie. Iar acest mic detaliu poate cauza reacții adverse (în cazul meu a fost un nod în gât care s-a dezlegat abia la a doua lectură).

Dar o să încep cu partea plină a paharului, că mă știi de optimistă 🙂

Câteva propoziții pe care mi le-am notat în carnețelul cu formule magice:

”Mama a râs prostește, frecându-și mâinile verzi, de parcă tocmai terminase de ștrangulat o frunză.”

”S-a ținut de perete ca o gumă de mestecat topită.”

”Oricine sau orice ar fi fost acel loc, mă prinsese și începuse să mă conserve ca o burtă primitoare de șarpe constrictor”

”Cerul a început să se împăturească de la sine, ca o coală de hârtie, formând milioane de pătrate vii și perfecte.”

”Piața de vechituri arăta de parcă Dumnezeu s-a împiedicat și și-a răsturnat geanta.”

Și (o să râzi):

”Masa de sărbătoare arăta ca și când cineva agățase o ghirlandă pe un tomberon.”

”A scos din frigider tortul, care arăta ca un găinaț, doar că mai mare.”

🙂

Mi-a plăcut și ceva din vocea răzvrătită a lui Aleksy, de la începutul romanului, care calcă în picioare tabuul celei de-a cincea porunci (”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta bla bla”). Ca să ajungi la iertare trebuie să știi ce ierți și drumul înțelegerii trece deseori prin mânie.  

Mi-a mai plăcut și că abordează tema asta încâlcită a problemelor de familie, a copiilor neglijați, a taților violenți etc, dar m-am simțit cumva dusă pe o pistă falsă, pentru că după câteva semnale promițătoare, romanul a virat într-o direcție bine-cunoscută, destinația numărul unu de vacanță a întregii lumii (ca să zic așa:): ego-ul masculin și himerele lui.

Ce nu mi-a plăcut (știi că îmi place să las părțile cele mai interesante la sfârșit:):

Anumite răsturnări de situație au un aer facil, de proptele de bestseller: Aleksy devine un pictor celebru și bogat, de parcă nu era destul de interesant și autoritar în anonimat, trebuia să primească și ceva din aura de șampanie scumpă a celebrității.

Rămânând pe făgașul rețetarului, partea a doua a cărții urmează un scenariu de dramă de familie de serie, cu decorul (extrem de uzat) al provinciei franceze și anumite locuri (plaja, casa de vacanță), care sunt la fel de tocite ca scenele cu îndrăgostiți care ies în oraș și probează pălării și ochelarii de soare.

Iar vocea naratorului are niște disonanțe: tonul de adolescent rebel de la începutul cărții pare neverosimil venind din (aflăm mai târziu) gura unui adult trecut prin o sută de terapeuți.

Și mai e ceva ce mi a rămas pe creier Mica, spune-mi tu dacă exagerez sau nu. Mă zgârie grav propoziția asta despre evrei:

”Din lumea pestriță și hulpavă care mă înconjoară – intermediari care câștigă mai mult decât artiștii, directori de galerii prestigioase sau dubioase, critici de artă mai nebuni ca mine, oligarhi ruși și mecenați japonezi, milionari evrei care nu recunosc că sunt nici una, nici alta – doar Sacha are interesul să mă vadă viu.”

Oare de ce nu recunosc că sunt evrei? Pentru că fac parte din conspirația mondială a evreilor împotriva omului de rând? Aștept părerea ta că știu că te interesează subiectul.

Partea cea mai problematică e însă alta. În ciuda varietății aparente, textura romanului are un singur element de bază: corpurile feminine, care trec prin penița naratorului ca printr-o mașină de tocat.

În prim plan se află trupul mamei, care la început e ”mică și grasă, proastă și urâtă”. Pe măsură ce boala o roade din interior și slăbește, mama devine ”frumoasă”, iar frumusețea ei e descrisă foarte visceral, plasând (ca și revista Cosmopolitan, dacă mă întrebi pe mine), niște atribute fizice cât se poate de omenești în domeniul moralității. Silueta, părul și hainele mamei grase sunt descrise ca ofense, pentru care femeia bolnavă de cancer ajunge chiar să își ceară scuze, înainte de orice altceva: ”M-a rugat să o iert pentru că m-a făcut de rușine atâția ani, pentru că nu m-a iubit și pentru că s-a gândit la Mika moartă mai mult decât la mine viu.” (!)

Moira, iubita de mai târziu a naratorului, își face apariția în carte ca o pereche de genunchi (capitolul 21).

Alte ipostaze feminine:

Femeile-decolteu:

”Delphine, vânzătoarea cu cele mai incredibile țâțe pe care le văzusem în viață”

Secretarele-trofeu:

”Psihiatri în cabinete cu sonerii de aur și secretare frumoase sau fără sonerii și cu secretare bătrâne, nebune și ele”

Colege de clasă care nu mai sunt considerate atrăgătoare:

”Am ucis-o pe Jude într-o secundă și i-am presărat trupul cu lumânări arse” (în gând, totuși…)

Fosta iubită a asistentului gay:

”iubita lui cea diformă și de formă”

Etc etc

Corpurile bărbaților lipsesc aproape cu desăvârșire din text. Știu de exemplu foarte bine cum arată femeia cu care a fugit tatăl lui Aleksy (blondă, slabă, rochie de leopard, cercel în limbă) în timp ce despre tată știu doar că purta șosete albe.

La rândul său, naratorul nu are nicio însușire fizică cunoscută (în afară de culoarea ochilor). El e mâna care lovește și pictează și penisul care se masturbează – are o poziție activă, este oglindă și agent: suprafața prin care vedem lumea și ceea ce o schimbă. O schimbă dar nu se schimbă: ”Cât despre mine – în toți anii de după mama – am continuat să fac lucrurile aiurea. Nu m-am oprit nici chiar atunci când mi-a fost clar că am întârziat și că din acel moment niciun timp din lume nu va mai fi suficient pentru a îndrepta ceva”.

După ce am lăsat cartea jos m-am tot întrebat ce mi-ar putea oferi această privire masculină care dă verdicte dar nu învață? Și ce are să îmi spună de fapt această carte, care aprop(r)ie, judecă, disprețuiește și mutilează trupurile femeilor? Sincer, habar n-am, cred că urmează pur și simplu un trend istoric de primăvară-vară, ca revista Cosmopolitan.

De fapt, Mica, în general, problema cea mai mare cu vocile astea masculine toxice nu e că n-au nimic să îți ofere, ci că pot chiar să îți ia ceva – din demnitate, din încredere. Trebuie să fim mereu cu ochii în patru, pentru că dragostea cu care se încălzește planeta asta ca să rămână în viață vine din corpurile femeilor și toată lumea s-a învățat să primească gratis și să ceară cu obrăznicie.

Închei aici pentru că trebuie să fug.

Iubita mea, aștept un semn dacă vrei să-ți trimit cartea.

Cu dragoste,

Mama

PS: Mailul ăsta ajunge sigur în căsuța de Spam pentru că am folosit iar cuvântul ”penis”…

***

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s