Mamaie s-a culcat cu Dumnezeu

Sâmbăta asta ne distrăm în familie.

Cele două grupări rivale de rubedenii care nu și-au mai vorbit de 10 ani stau de o parte și de alta a coșciugului și se țin sub observație ca într-un film cu mafioți în timp ce mătușa Lia împarte pe fast-forward lumânări legate cu prosoape și sărută toate mâinile pe care le prinde, de la preot până băiatul de altar îmbrăcat în tricou Adidas.

După o liturghie ascultată cu evlavie la care toată lumea își face cruci în draci (dar care a durat prea puțin ca să îmi dau seama care e semnalul la care trebuie să te crucești), preotul a ținut o scurtă predică despre ”roaba lui Dumnezeu Maria”, adică bunică-mea, adică omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lumea asta. A scos-o din ”roaba lui Dumnezeu” doar o dată, când s-a fâstâcit după ce a repetat ”roaba” de vreo 5 ori în 4 cuvinte și a apelat, după o pauză de adâncă cugetare, la alternativa ”doamna Maria”.

Bunica îmi spunea foarte des când eram mică să iau de bărbat un băiat de preot (pentru că preoția asta funcționează mai ales la țară în sistem dinastic, deci aș fi luat de bărbat un mic preoțel). Amintindu-mi asta, cu mare pioșenie și din respect pentru răposata l-am măsurat pe domnul preot din cap până în picioare. Sutana stătea bine pe el și părea să aibă o zestre genetică bunicică dar după calculele mele ar fi putut avea un fiu de maxim 10 ani, adică 20 ani sub categoria mea țintă. Sorry, mamaie, n-a fost să fie.

Ideea asta cu preotul era oricum doar o subvariantă a celui mai important sfat pe care bunica mi l-a dat vreodată și pe care îl repeta de zeci de ori pe zi. E practic prima formă de propagandă feministă la care am fost expusă vreodată:

”Goe, mâncați-aș gurița ta, ascultă la mamaia, oricum ar fi bărbatul – urât, sărac, gras, zgârcit – nu contează, cel mai important e să nu te bată.”

Nu mi-am dat seama de asta până acum dar era deja prea târziu, pentru că tata bătea la noi ca la fasole iar eu (ca orice fetiță tâmpită de câțiva anișori) le spuneam tuturor celor îndemnați printre chicote de ai mei să mă întrebe cu cine o să mă mărit când o să fiu mare: ”cu tata!” și nu ”cu un băiat de preot!” sau ”cu cineva care nu mă bate!”. Dacă bunica ar fi avut posibilitățile de targeting ale gigantului Google sau ale firmelor de big data care l-au ajutat pe Trump să câștige alegerile… poate lucrurile ar fi stat altfel… dar atunci abia mă ducea mintea de la o acadea la alta și iată, deși erau foarte directe a durat vreo 30 de ani să îi înțeleg mesajele.

Bunica a simțit probabil că bătălia pentru bunăstarea mea e pierdută încă de la naștere și, ca mulți politicieni români care luptă împotriva săracilor și nu a sărăciei, a adoptat o strategie asemănătoare, blestemând-o pe mama că a născut o fetiță. Îi zicea că cea mai mare pedeapsă de pe lumea asta e să fii femeie și înțeleg foarte bine de ce. Viața ei a fost atât de grea: bătăi, muncă fără oprire, o luptă continuă pentru supraviețuire. Nu s-a căsătorit din dragoste ci la îndemnul părinților, cu un om cu 8 ani mai în vârstă și foarte agresiv. A trăit într-o lume în care bărbații comiteau acte de o violență inimaginabilă asupra femeilor. Blestemele ei nu erau îndreptate asupra mea și asupra mamei mele, ci a nedreptăților în fața cărora simțea că nu avem nicio putere. Nu își putea imagina că femeile ar putea ieși din robie, așa că spera pur și simplu ca în familia noastră să se nască cât mai puține roabe. Ale lui Dumnezeu, ale tatălui, ale soțului, ale copiilor și ale cui nu?

A avut o viață grea (da, reclamele la detergenți ne mint) în care nu era vorba niciodată de dragoste, doar de datorie și supraviețuire. Aș vrea să văd chipul ei într-un manual de istorie: cineva care a primit atât de puțină afecțiune și a reușit să dăruiască atât de mult, o celulă a societății care în loc să propage cancerul din jurul ei l-a transformat în devotament. Țin minte când era la noi la bloc și am ajutat-o să facă baie, o singură dată. Era atât de recunoscătoare, mi-a mulțumit de atâtea ori, era atât de neobișnuit pentru ea să primească ceva. Câteodată îi tăiam unghiile – mă ruga să fac asta pentru că ea nu putea, nu se descurca cu foarfeca. Muncea atât de mult și se neglija până la uitare, până când unghiile se umpleau de negreală sau se rupeau. Mă uimea mereu cât de muncite și chinuite sunt mâinile ei, cum nu se spală pe cap cu săptămânile și nu se piaptănă. Bunica nu făcea nimic pentru ea. Doar cafeaua o făcea pentru ea, mereu neagră și tare, ca să muncească și mai mult și să se trezească cu gustul ăla amar într-o lume atât de dură și de nedreaptă.

A trăit toată viața la țară, fără apă caldă, fără mașină de spălat. A gătit pentru mine și frații mei tone de mâncare și a spălat mii de scutece, toate cu săpun făcut chiar de ea toamna pe aleea îngustă care ducea spre grădină. Bio, eco și fără conservanți.

Când ne băga seara la somn era foarte frumos. Ne uitam la pozele de pe pereți cu nășicul și nășica în ziua nunții, sclipicioși și înțoliți ca Fred Astaire și Ginger Rogers la vreo ceremonie de Oscar și la cea cu mama foarte tânără într-o bluză cu mânecă scurtă. Erau ca niște icoane pentru noi, Familia Noastră, pentru care trebuia să avem Dragoste și Respect. Apoi spuneam rugăciunile și bunica ne mai zicea câte o poezie în stilul ei evlavios și ne cuibăream la somn.

Cândva am devenit prea mare și prea cool pentru distracțiile astea și rămâneam în camera de la stradă la televizor să mă uit la telenovele, la Perla Neagră sau la TVR la filme. Acolo am văzut documentarul despre decreței. Bunica nu l-a văzut, era foarte obosită seara și se trezea mereu la 4 dimineața, dar după câteva zile am stat de vorbă. Făcuse mai multe avorturi, ultimul după 40 de ani, când avea deja 4 copii, și-l aducea aminte încă în cele mai mici detalii. Nu îi plăcea să fie atinsă, își născuse copii singură fără să o atingă nimeni. Când a început procedura ea a țipat iar medicul a bruscat-o și i-a spus: ”Ia taci femeie, ce te-ai culcat cu Dumnezeu? Te-oi fi culcat cu Dumnezeu de țipi așa”. I-a curs mult sânge, a ținut-o în pat două ore, i-a spus să nu facă efort. Ea nu a spus că o să se întoarcă 9 kilometri pe jos până acasă. S-a oprit o singură dată pe drum, pe verdeață, să își tragă sufletul. Se gândea că dacă i se face rău și află poliția se nenorocește și ea și doctorul. A ajuns acasă și s-a apucat de treabă cu frica în sân, muncă grea. A două zi era din nou la câmp.

A muncit toată viața, pentru toată lumea inclusiv pentru mine și frații mei. Și deși ea muncea pe rupte, pe noi nu ne punea la treabă. Aveam alte ocupații, ne jucam și făceam revista familiei în câteva exemplare, cu articole despre ce ne-a adus Moș Crăciun și jocuri copiate din alte reviste. Era frumos în curtea ei, la masă, la umbra viței de vie, în timp ce ea gătea tone de mâncare pentru noi și doar câte o cafea pentru ea.

Știu că e un punct comun în discursul oricărui blogger, dar trebuie să spun și asta: bunica mea a fost un geniu. Dacă ar fi mers la școală ar fi ajuns foarte departe. Era cea mai mare din familie și își dorea foarte mult să învețe, îi plăcea cartea (o trăsătură care din păcate nu s-a transmis peste generații). Când eram mici ne spunea poezii înainte să ne culcăm, Mama lui Ștefan cel Mare, Scrisoarea a III a, pe care le învățase în urmă cu 60 de ani dar încă le știa pe de rost (noi în schimb știam pe de rost programul de la Cartoon Network). Avea o intonație frumoasă și solemnă. Ne-a povestit că după ce a terminat clasa a patra învățătoarea a venit să se roage cu cerul și cu pământul de părinții ei să o dea mai departe la școală pentru că e cea mai inteligentă elevă pe care a avut-o vreodată, i-a implorat cu lacrimi în ochi să o lase să învețe, dar ”tăticul” credea că locul ei era la sapă și trebuia să aibă grijă de frați. Îmi dau seama acum că deși ne-a povestit asta de multe ori, nu a încheiat niciodată îmboldindu-ne să băgăm noi tare la școală ca să ajungem unde ea nu a reușit, în felul traumatizant și manipulator în care acționau ai mei. Ea ne spunea niște lucruri și ne lăsa pe noi să le rumegăm, chiar dacă rumegarea asta risca uneori să dureze 30 de ani. Voia să ne educe într-un fel frumos și neinvaziv, prin propriul exemplu. Și neavând o diplomă pe care să ne-o arate, ne-a descris lacrimile învățătoarei ei, care, din păcate, au fost cea mai mare reușită școlară la care a ajuns.

Acum câteva luni, un australopitec de oraș zicea în Parlamentul European că ”wumin șould ărn les zen men bicăz wumin ar vikăr, smooolăr, les inteligent zen men” și nici n-au făcut mare scofală de-a lungul istoriei. Nu am avut niciodată aspirații politice dar îmi doresc să mă fi aflat în ziua aia cu el în sală ca să pot să îi spun că e un ignorant care habar nu are cât de privilegiat a fost de-a lungul vieții, în timp ce bunica mea și sute de milioane de alte femei care s-au născut în generația lui nu au avut nici cea mai mică șansă să ajungă cineva. Și că mamaia mea merită de un enșpe mii de ori mai mult să stea la pupitrul de unde el își debitează ura. În loc de invective, femeile ar trebui să primească scuze, iar politicienii să facă tot ce le stă în putință pentru ca generațiile următoare să aibă într-adevăr șanse egale.

Sunt foarte mândră că NU sunt nepoata acestui australopitec!!! (e un gând pe care îl voi adăuga în exercițiile mele zilnice de recunoștință, alături de bucuria de a nu avea (încă) copii și de a mă fi născut prea târziu pentru a fi o victimă a modei anilor 80).

***

Odată, când aveam vreo 10 ani, mi-am uitat blocul de desen acasă și bunica a venit la școală să mi-l aducă (pentru că atunci când nu eram noi la țară venea ea să ne ajute la bloc). Era intimidată de instituții, de mersul prin oraș, orice drum de felul ăsta era pentru ea un efort uriaș. Când a ajuns la școală noi aveam ceva adunare în sala de mese și ea a intrat acolo și înainte să îmi dea blocul a ridicat mâna la mine ca și când ar vrea să mă lovească (era doar o expresie a frustrării, nu a dat în mine niciodată). Mi-a venit să intru în pământ de rușine. Să vină bunica de la țară și să aibă o ieșire furioasă la mine în fața întregii școli era foarte uncool. Am urât-o atunci din toată inima. Dar nu mă simt vinovată pentru asta pentru că știu că am și iubit-o pe bunica atât cât am putut eu.

Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s