Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri – Un banc cu bulă

Mi-au ajuns la ureche niște vorbe despre filmul ăsta și după ce am văzut trailerul am decis pe loc că vreau să îl văd: nu ai nevoie de mai mult de două cadre ca să îți dai seama că eroina principală, Mildred, e un personaj aparte, cu salopeta ei albastră de proletară și bandană pe frunte ca Rocky, o femeie furioasă, de neclintit, o justițiară cum nu vezi prea des pe ecran.

Martin McDonagh (In Bruges, Seven Psychopats) a scris acest rol în urmă cu 8 ani, dar nu putea găsi un moment mai bun pentru lansarea filmului decât 2017, anul încoronării lui Trump, al protestelor masive împotriva lui, al mișcării #metoo și scandalului Weinstein (printre altele). Furia femeilor pare că a dat în clocot și e gata să se reverse pe străzi și în rețelele sociale, iar personajul lui Mildred promite a fi o întrupare providențială a acestei furii, dezlănțuită nu oriunde, ci într-un orășel de provincie american, unde sexismul, rasismul și abuzurile poliției locale sunt la ordinea zilei. Pe scurt, McDonagh a reușit să atingă, cu sau fără intenție, cele mai fierbinți și în același timp sensibile subiecte de pe agenda publică a Americii de azi.

Din păcate, exact ceea ce pare, la o primă privire, a fi punctul forte al filmului, devine, pe parcurs, partea cea mai problematică. Să amesteci, ca într-un cocktail, atâtea subiecte importante – de la sexism, violență sexuală, violență în familie, până la rasism, cultură macho și abuzurile poliției, în contextul atât de specific al unui oraș de provincie american cere o virtuozitate pe care McDonagh nu o stăpânește îndeajuns (poate, în parte, așa cum s-a mai observat, și pentru că este doar un ”turist” în acest mediu – irlandez la origine și născut și crescut în Londra)

Pelicula începe cu gestul provocator al lui Mildred de a închiria trei panouri publicitare pe care va plasa, cu litere negre înalte de un metru, pe fond roșu, un mesaj foarte direct către autoritățile locale: ”Violată în timp ce murea”/ ”Încă nicio arestare?”/ ”Cum e posibil, șerifule Willoughby?”, pentru a atrage atenția asupra cazului fiicei ei, violată și arsă de vie într-o noapte nu departe de intrarea în oraș. Deși au trecut șapte luni de la tragedie, nu a fost identificat încă niciun suspect și Mildred le reproșează polițiștilor, în direct la televiziunea locală care a venit să îi ia un interviu după ce au apărut panourile, că ”sunt prea ocupați să tortureze negri în loc să rezolve crime”. E o aluzie la un caz de abuz în serviciu al ofițerului Dixon, un subaltern al lui Willoughby, rămas nesancționat din ”lipsă de dovezi”.

După această ”mutare de șah” (cum va fi caracterizată mai târziu de Willoughby), provocatoare dar foarte rațională, urmează un talmeș-balmeș de confruntări, răzbunări, ieșiri necontrolate și furie oarbă – o spirală a violenței care pare de neoprit. Singura influență conciliatoare e cea a șerifului Willoughby, prin gesturile și scrisorile lui de adio (bolnav de cancer în stadiu terminal, șeriful își ia viața la scurt timp după apariția panourilor).

Cum ajunge un pașnic orășel de provincie să dea în foc? Ei bine, McDonagh pune în aceeași ”oală” personaje care, transplantate în mediul digital care ne-a devenit, mai nou, sistem de referință, ar aparține unor ”bule” foarte diferite. Iar dacă ”bula” digitală poate fi privită ca un refugiu, un spațiu protejat de exprimare și manifestare, mediul sufocant al orașului de provincie este exact opusul. În Ebbing nu e loc de bule, oamenii își freacă umerii unii de alții ca într-un autobuz supraaglomerat. ”Bulele” lor se intersectează, se suprapun și se sparg, uneori cu pocnet.

E nevoie de foarte multă virtuozitate și sensibilitate pentru a orchestra aceste interacțiuni, cu limitele, ridicolul și tragedia lor inerentă. McDonagh apelează la rețeta unei comedii negre sperând ca aceasta să fie sosul magic care va armoniza niște ”ingrediente” foarte diferite ca gust, într-o tocană digerabilă cu o subtilă notă morală de final. Dar felul în care folosește tușele comice e problematic și nu toate personajele glisează grațios spre gâtlejul spectatorilor, ba unele pot chiar să ne rămână în gât: regizorul dă indicații din propria sa bulă.

Cel mai controversat aspect e legat de rasism. Urmărind ce se întâmplă cu personajele de culoare, devine evident că acest subiect e mai degrabă ”exploatat” decât explorat. Revenind la metafora tocanei (n-am găsit altă rimă), rasismul pare a fi un condiment folosit pentru piperarea atmosferei, cu multă larghețe, fără a lua în calcul posibile efecte alergice. Dixon o arestează la un moment dat pe prietena de culoare a lui Mildred doar pentru a se răzbuna pentru panouri, torturarea bărbatului aflat în custodie rămâne fără urmări, iar subiectul e chiar prilej de glume (în care Mildred folosește și celebrul ”N word”):

Mildred Hayes: So how’s it all going in the nigger- torturing business, Dixon?

Dixon: It’s ‘Persons of color’-torturing business, these days, if you want to know. And I didn’t torture nobody.

Iar apariția unui șerif de culoare nu schimbă situația, pentru că acest personaj nu capătă contur (deși traseul lui ar fi fost foarte interesant de explorat).

Al doilea aspect problematic e legat de imaginea femeilor din film. Mildred, cu toate poantele ei simpatice, ajunge să dea genunchi în boașe unor adolescenți și să arunce cocktailuri Molotov în clădirea poliției dintr-un motiv care mie personal încă îmi scapă. În mod și mai bizar, în film apar două personaje feminine care sunt întruparea ”gâsculiței” (un arhetip fără de care comediile hollywoodiene par că nu pot exista): secretara lui Red și prietena fostului soț al lui Mildred au roluri atât de stupide încât un tip care stătea lângă mine în cinematograf a exclamat în timpul unei scene: ”Moamă ce proastă e asta!” (jur, fix așa a zis!). Iar soția șerifului Willoughby, care pare să facă o figură decentă, apare așa doar prin lumina reflectată de ilustrul ei soț, care o preamărește ca amantă și mamă (dar, așa cum observăm din destinul lui Mildred, rolul de mamă nu conferă prea multă putere în viața reală, pam-pam!).

Nu în ultimul rând, traseele lui Mildred și Dixon și felul în care ele ajung să se intersecteze mi se par problematice, și o să explic de ce.

Ofițerul Dixon e introdus într-o tușă ”caricaturală” groasă, una dintre cele mai întunecate din film: brutal, stupid, agresiv, rasist și homofob – și, în ciuda tuturor acestor ”calități” evidente, ”om al legii”. Dar după ce debutează cu cel mai sinistru rol și aproape omoară în bătaie un om nevinovat în fața ochilor noștri, el ajunge, după moartea șerifului Willoughby, să parcurgă un traseu al transformării, aproape mesianic. Dat afară din poliție, Dixon începe să acționeze pe cont propriu în slujba ”binelui” și își pune pielea la bătaie (literalmente) pentru a îl identifica pe violatorul fiicei lui Mildred. Dintre toate personajele, el e cel care se schimbă cel mai mult, cel care are o ”evoluție” și nu o ”involuție” morală. Propoziția care îl pune în mișcare e următoarea frază din scrisoarea de rămas bun a șerifului Willoughby: ”Pentru a deveni un detectiv bun, ai nevoie de dragoste, pentru că dragostea te face calm, iar calmul te ajută să gândești”. Prin mai multe scene atent regizate, McDonagh îl plasează pe Dixon pe o traiectorie a purificării morale.

Ce se întâmplă în acest timp cu Mildred, ”icoana” a feminismului actual? Ei bine, ”evoluția” ei e de la o ”mișcare de șah” inteligentă și provocatoare – cea a panourilor – la violență deschisă. Dacă Dixon încearcă să ”urce” spre aspirația pe care șeriful o are pentru el, Mildred cade într-o spirală a violenței care perpetuează haosul, adaugă noi victime și pagube materiale și nu o aduce mai aproape de rezolvarea cazului fiicei ei. De fapt, Mildred se apropie, în izbucnirile ei furioase și toxice, de reacțiile tipice lui Dixon înaintea focului ”mântuitor”. Orbită de furie, ea ignoră de exemplu faptul că noul șerif, un bărbat de culoare, pare a fi foarte dispus să o ajute. Iar fraza care o caracterizează pe Mildred nu vine de la o autoritate serenă de tipul lui Willoughby, ci de la prietena de 19 ani a fostului ei soț abuziv, prezentată în film ca o gâsculiță: ”Furia naște mai multă furie.”

Finalul filmului, în care Dixon și Mildred ajung să fie complici, e posibil pentru că personajele lor ajung la cel mai mic numitor comun, acumulând doze asemănătoare de furie, neajutorare, singurătate, dezamăgire și tristețe. Nu e de mirare că cei doi au luat și Oscaruri pentru rolurile lor din film. Hollywoodul e atât de ”progresist” încât o femeie care ridică pumnul și un polițist abrutizat care plânge sunt figuri suficient de revoluționare, indiferent de restul acțiunilor lor.

Nu pot încheia recenzia acestei ”comedii negre” decât cu un pic de umor negru. De fiecare dată când văd o comedie, mă întreb cine și pe seama cui râde, pentru a observa mai bine relațiile de putere. Ei bine, văzând acest talmeș-balmeș de film cu glume care merg în toate direcțiile, un singur personaj s-ar putea prăpădi de râs non-stop: ucigașul fiicei lui Mildred, care rămâne de negăsit.

 

 

 



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s