Medeea Iancu – ”Delacroix este tabu: suita romînească”. Poezia din subsolul minții mele.

În subsolul minții mele a fost mereu liniște și întuneric. Acolo am o complicată mașină de tipărit care nu a funcționat niciodată și s-a umplut de rugină de-a lungul anilor. Pentru ca ea să meargă, strâng din dinți noaptea și scrâșnetul meu face roțile să se miște.

La parter e totul bine și frumos. Amenajat drăguț, primitor. La parter tata se uită la televizor, vede o femeie și spune: „ia uite, toate curviștinele au ajuns în politică”. Mie îmi spune asta. Pentru că nu mai e nimeni altcineva acolo. Eu tac și mă uit mai departe la știri.

De la etajul întâi al minții mele perspectiva e mai largă, de acolo se văd cheliile și bărbile celor pe care trebuie să îi venerăm și să îi cităm și să îi citim și să îi admirăm și să îi cumpărăm și să îi urmăm și să îi votăm. Ei au scris cu mâinile lor mângâiate de manșete dantelate chestii nemuritoare. Ei au luptat cu piepturile lor acoperite de cămăși albe și apretate pentru libertatea de a ucide, de a exploata, de a crea arme criminale, de a distruge planeta și de a face pace prin război.

Felicitări, domnilor! am învățat să strig, de la etajul întâi al minții mele, din punctul cel mai îndepărtat de subsol. Vă mulțumesc din inimă, domnilor! am spus de atâtea ori, în atâtea feluri.

În mod uimitor, toată construcția asta fabuloasă stă în picioare. Până când, într-o zi, începi să auzi niște vorbe, un nume. Până când, la parterul minții tale, intri într-o casă cu multe cărți și citești câteva versuri. Și simți că te aprinzi.

Ca și când cineva ți-ar fi luat umbrele gândurilor și le-ar fi transformat într-un strigăt de luptă. Ceea ce era doar un murmur, o bolboroseală diformă și de neînțeles a devenit un chiot.

Ceea ce era o pâlpâire a devenit o flacără. Iar când flacăra urcă la suprafață, arde. În primul rând arde mantia de sfântă și de roabă, mantia drăgălășeniei, mantia curată și plăcut uscată, mantia supunerii, mantia tăcerii.

”Delacroix este tabu: suita romînească” e o amuletă, iar Medeea Iancu e o vrăjitoare care poate să aprindă focul în sufletul femeilor cu cuvintele ei. Nicăieri în spațiul cultural românesc nu s-a mai auzit așa ceva, niciodată. În mocirla noastră de romane fluvii și genii pustii, o femeie a împlântat o torță. Fără să ceară voie nimănui și fără să își ceară scuze nimănui. Fără să ezite, fără să clipească. A venit și a scris cu litere mari despre ea: eu sunt subiectul. Poate nu vă dați seama citind elogiul meu, dar asta e ceva enorm pentru multe și o enormitate pentru mulți.

Și mai e ceva: torța asta aprinsă nu a înfipt-o oriunde, ci în mijlocul TMPN-ului (Templul Măreț al Poeziei Naționale), păzit de-alde Manolescu, cel care se întreabă candid unde sunt femeile de altădată (adică din capul dânsului). Medeea Iancu era o poetă bine receptată și ridicată la rang de tânără preoteasă a Templului când a venit cu torța. Asta e încă o chestie care mă face să o admir profund, pentru că nu e doar vrăjitoare ci și hoțomancă, cum ar spune bunică-mea. Doar o hoțomancă autentică ar putea pune pe coperta patru a cărții ei de poezie feministă un citat elogios din Manolescu. Respect fără număr.

Am fost foarte mâhnită să aflu în urmă cu câteva săptămâni de pe pagina de Facebook a Medeei Iancu că nu va mai publica în România:

Delacroix este tabu: suita romînească e ultima mea carte publicată în Romînia, țara în care majoritatea romînilor justifică violul, hărțuirea și violența. Țara în care scriitori de “elită” cred că violența făcută de bărbați asupra femeilor e un moft și o invenție. Au revoir!

Am fost foarte mâhnită să citesc asta, dar nu pot spune că nu o înțeleg. Ea a adus flacăra, dar nu trebuie să își mistuie prețioasele resurse psihice și fizice pe niciun altar. Forța și magia cu care a erupt sunt extraordinare, dar la fel sunt și valurile de ură și de frustrare care se abat asupra ei pentru că a îndrăznit să atingă plăgile unui corp social bolnav – bolnav de discriminare și violență sistemică.  

Un exemplu recent:  invitată la gala Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani, Medeea Iancu a făcut ceea ce era de așteptat de la o poetă feministă de calibrul ei: a scos scântei. După ce a primit premiul decernat de editura Cartea Românească, a recitat o poezie-manifest, construită în jurul unui citat din Marius Ianuș, laureat al premiilor Eminescu și preaslăvit în anii 2000 în ciuda/datorită textelor sale sexiste și foarte violente. Pamfletul a reușit din plin: ceea ce venind din gura unei femei a fost receptat ca incredibil de scandalos, era în urmă cu puțin timp demn de elogii venind din gura unui bărbat. Ceea ce unei poete îi aduce rușine, unui poet îi poate aduce premii. Iar reacțiile ”publicului” de pe toate palierele sociale nu a întârziat să apară: binecunoscutul val de ură și dârele sale sinistre au ieșit din nou la suprafață.

Unul dintre scheciurile mele preferate (se poate urmări aici) e cu doi soldați naziști care încep să își dea seama că sunt de partea răului pentru că au capete de mort pe șapcă. ”Oare noi suntem ăia răi?” se întreabă unul dintre ei, din ce în ce mai suspicios. Iar eu mă întreb, citind comentariile incalificabile și atacurile care i se aduc Medeei Iancu într-un astfel de moment, cum de cei ce se înregimentează în marea armată a denigratorilor ei nu se uită în jur (scroll down dacă ați uitat cum se face) pentru a vedea capetele de mort și a simți duhoarea de ură cu care se solidarizează.

Îmi dau seama că poezia ei e greu de receptat de bărbații care nu au deja o înțelegere a faptului că lupta de emancipare a femeilor este și în folosul lor, că dislocarea rolurilor de gen îi va ajuta și pe ei să își descopere și să își vindece părțile reprimate ale sufletului. Medeea Iancu nu e poeta lor, a celor neinițiați, ea strigă pentru haita ei. Cuvintele ei nu fac bărbații mai tandri, ci femeile mai războinice. Ele nu învață bărbații să plângă (deși e nevoie și de asta), ci femeile să lupte.

Am auzit de curând o vorbă frumoasă: cine nu știe să urle, nu-și va găsi haita. Din fericire, ca o lupoaică fermecată, mai puternică decât toate lupoaicele din Urzeala Tronurilor, Medeea Iancu a umplut pădurile poeziei cu chemarea ei. E imposibil să nu ți se facă părul măciucă și să nu ciulești urechile când o auzi. Pe ea sau ecourile ei care vor începe să topească gheața.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s