Toni Erdmann: Harta capitalului și harta sentimentelor

Oscarurile nu au câștigat un Toni Erdmann anul ăsta, ratând adăugarea unei producții cu adevărat excepționale în palmares. Spun asta nu pentru că mi-ar păsa de Oscaruri, ci pentru că m-aș bucura ca acest film să fie văzut de un public cât mai larg, iar un astfel de premiu ar contribui la creșterea audienței. Toni Erdmann are câte ceva pentru toată lumea: e un film politic, comedie, dramă, poveste de familie, dar și o farsă în tradiție chapliană, cu momente atât de hilare încât râsetele par acționate prin buton.

Regizoarea-scenaristă Maren Ade ne spune povestea lui Winfred Conradi, un profesor de școală generală din Germania care vine în România pentru a își vizita fiica, Ines, consultantă la o multinațională. Winfred are 65 de ani, e mereu pus pe farse și s-a format în perioada de avânt și deschidere a anilor 60. Ines e total focusată pe carieră și în prezent foarte dedicată unui proiect care implică concedierea câtorva mii de muncitori ai unei companii petroliere.  Filmul surprinde încercările de apropiere și refacere a legăturii sufletești dintre cei doi.

Winfred vine înarmat cu o răzătoare de brânză și niște salamuri învelite în ziar și dă piept încă din prima seară cu lumea în care se învârte Ines, asistând la aroganța, sexismul și bădărănia partenerilor ei de afaceri dar și la eforturile ei uriașe de a se impune în fața lor. După câteva tentative de apropiere și discuții frânte despre ”fericire” și ”împlinire” care au efectul opus și nasc tensiuni între tată și fiică, Winfred își ia rămas bun și pare că se va întoarce în Germania, pentru a reapărea la scurt timp sub forma unui alter-ego comic, Toni Erdmann, ascuns sub o perucă neverosimilă și o pereche de dinți falși. Tatăl i-a reproșat fiicei că nu mai e „om”, ea i-a reproșat că e un clovn. Așa că el și-a asumat identitatea de clovn.

Din acest moment, Erdmann desființează pas cu pas universul cinic și dezumanizat în care trăiește Ines, printr-un proces pe care l-aș numi ”reducerea la ridicol”. Prezentându-se în costumația lui hilară ca ”business couch”, Winfred demască spectacolul ieftin la care ia parte: lumea capitalului e o scenă și cei care o acaparează sunt cei mai buni performeri, actori care joacă un rol cât mai bine, iar la asta se pricepe și el. ”Is my performance okay?” vrea să știe asistenta lui Ines. Da, e ok. Toni Erdmann dă feedback întregii culturi corporatiste. Gagurile sabotoare culminează cu câteva scene în care Ines devine complice și chiar agent subversiv, iar filmul se încheie în Germania: relația tată-fiică e mai caldă, dar Ines e gata să plece la Singapore pentru a lucra pentru o altă multinațională.

Harta capitalului

Capitalul nu are granițe, se poate extinde peste cultura și identitatea oamenilor, înlocuindu-le cu utilaje aducătoare de profit, locuințe impersonale, camere de hotel, distracții fără miez. Din discuțiile lui Ines cu alți manageri e clar că nu contează dacă se află în România, Nigeria sau Singapore: capitalul acționează peste tot la fel.

Prin felul în care descrie lumea corporatistă și raportul acesteia cu geografia reală, Toni Erdmann prezintă anumite similitudini cu Zeit der Kannibalen, un film german din 2011 despre trei consultanți care călătoresc în jurul lumii fără să părăsească niciodată camerele de hotel și sălile de ședință adiacente, în timp ce hotărăsc cu cinism soarta a nenumărați oameni și chiar națiuni.

În ”Zeit de Kannbialen” lumea exterioară – adică tot ce se află dincolo de fereastra hotelului – e reprezentată prin niște decoruri din carton gri (nu e de mirare că filmul a fost adaptat cu ușurință pentru scenă de mai multe teatre germane). În Toni Erdmann vedem mai mult, dar nu mult mai mult, în aceeași tușă parodic-reducționistă de colonie a marelui capital. În ambele filme, imaginea ”coloniei” e o proiecție a coloniștilor, care servește criticii/analizei făcute acestora. Portretul celor trei consultanți din ”Zeit der Kannibalen” e la fel de grotesc și sumbru ca și cutiile de carton la care e redusă lumea exterioară.

În Toni Erdmann ”coloniștii” se transformă în propriile lor caricaturi,  ceea ce nu doar că dizolvă credibilitatea proiecțiilor ci taxează ironic însuși rolul de ”colonizator”.

Acționând parodic, Toni și Ines arată mereu cu degetul către ei înșiși și sunt conștienți (făcând și spectatorii conștienți) de mecanismele de raportare la lumea exterioară.  Acest aspect e foarte evident când Winfred o însoțește pe Ines într-o inspecție de lucru deghizat în rolul de ”consultant al consultantei” și face greșeala de a ”ieși” din rol după întâlnirea cu un localnic, sfătuindu-l pe acesta ”să nu își piardă simțul umorului”. Ines îl taxează imediat pentru această ieșire, reproșându-i ”cruzimea” gestului său. Acoperindu-se de ridicol, Toni și Ines își protejează umanitatea. Fără platoșa parodiei, care devine conștiința acțiunilor lor, pot cădea la orice pas în capcana dezumanizării.

România e văzută dintr-un unghi inedit – cel al expaților: restaurante luxoase, hoteluri cu piscine, mașini cu șofer la scară. Fugar vedem copii care vând șervețele, o gospodărie rurală la poalele turnului corporatist. Sau o întâlnire de familie upper-middle-class care vopsește ouă de Paști. Dar filmul nu cade în păcatul ”exotizării” pentru că în prim plan se află mereu caricatura asumată a ”coloniștilor”. Cei care vizitează fugar petrecerea în familie și vopsesc ouă sunt ”ambasadorul Germaniei” și ”Miss Schnuck”, asistenta lui, personaje la fel de lipsite de substanță ca și frânturile de realitate pe care expații ajung să le asocieze cu România (”locul cu bordeluri care o să te facă să o uiți pe nevastă-ta”).

Reducerea la ridicol e o formă de rezistență la procesul de nivelare a identității pus în mișcare de marele capital.

Harta sentimentelor

Identitatea și, corolar, regăsirea sinelui, joacă un rol important în film. Marele capital dizolvă identitățile pentru a bătători calea către profit. În această mișcare acaparatoare, dizolvă inclusiv identitățile celor aflați pe trepte mai înalte în ierarhia exploatării, care încep să vorbească într-o păsărească ridicolă despre soft skills, team spirit, work life balance. Ținta regizoarei sunt aceste persoane, pe care le confruntă nu cu figura admonestatoare a unui critic care arată cu degetul către neajunsurile sistemului (deși această critică e prezentă in film), ci cu cea iubitoare a unui părinte. E o strategie dezarmantă. Dragostea funcționează ca o dinamită.

Domeniul marelui capital are alți parametri în geografia sentimentelor. Ines îl târăște pe Winfred cu ea în AFI Mall, unde are sarcina umilitoare de a o consilia pe soția clientului ei la cumpărături. Pentru a îl ademeni îi spune că mall-ul e mai interesant decât Casa Poporului ca obiectiv turistic, fiind cel mai mare din Europa. Dar în film nu apare nimic din somptuozitatea acestui templu capitalist. Cu o sacoșă la braț, în timp ce o așteaptă pe Ines, Winfred urmărește un tată care patinează cu fiul său. Intrat în templul capitalist, Winfred e interesat doar de copilul lui, tot ce își dorește e ca acesta să aibă parte de “un pic de fericire”.

Iar acesta e punctul cheie, trucul care creează magia filmului și îi amplifică mesajul politic: resortul tuturor actelor de sabotaj e unul profund personal. The private is political. Prin acțiunea lui, care are un scop atât de restrâns și personal, Toni Erdmann dinamitează un întreg sistem.

El nu a venit să salveze România, planeta, să schimbe ordinea capitalistă, ci să ajute un singur om. Întregul lui show elaborat de sabotor al sistemului e construit pentru un singur spectator: fiica lui.

Mesajul lui Toni Erdmann e ca al unui părinte iubitor, care nu te împinge înspre o ideologie sau alta, ci îți spune doar atât: mergi pe drumul tău. Și Ines face asta, dar drumul ei arată poate altfel decât și-ar dori unii spectatori și spectatoare.

john lurie art, we must help all the good people, but not the bad people, 2014

John Lurie – We must help all the good people, but not the bad people

Pare paradoxal că la finalul traseului parcurs alături de Toni, Ines decide să rămână în lumea corporatistă. Până la urmă, filmul rămâne o tragedie, la fel ca ”Die Zeit der Kannibalen” (care e un fel de Toni Erdmann fără personajul Toni Erdmann). Dar paradoxul e doar aparent, pentru că filmul nu pune accent pe ideea de a schimba lumea, ci pe forța de a-ți lua destinul în propriile mâini. Ni se dau suficiente indicii despre problemele sistemului dar focusul este fericirea personală a unei persoane. Iar această persoană e suverană, ca oricare dintre noi. Ea nu va alege calea la care ne-am aștepta, cum ar fi o carieră în domeniul ONG. Fiind agent al unui sistem, Ines rămâne o persoană cu alegeri proprii. Și alege să își păstreze rolul de rotiță.

Filmul care așteaptă să vină liftul

Toni Erdmann e și un film despre cinematografie, o frumoasă demonstrație a forței și relevanței acestui mediu artistic.

Când Winfred o întreabă pe Ines pentru prima oară dacă e fericită măcar un pic, ea menționează mersul la filme:

WINFRIED: But are you a bit happy here, at least?

INES: What do you mean by “happiness?” “Happiness” is a strong word.

WINFRIED: I mean, do you have a bit of a life, too?

INES: Like going to the movies or something?

WINFRIED: Well, just doing something you enjoy.

INES: Lots of words buzzing around here: “fun,” “happiness” and  “life.” We should sort things out.

E un moment foarte special, pentru că prin remarca ei amuzant auto-ironică, Ines ne include și pe noi, publicul (care taman ce suntem la film) în această scenă de inchizitoriu tandru. Cu o mică doză de auto-referințialitate, Maren Ade semnalează că e foarte conștientă de puterea și limitele mediului în care lucrează.

Apoi, în scena de final, la înmormântarea bunicii, tatăl îi spune fiicei, revenind la scena lor de mai sus:

WINFRIED: About your question  there, in Bucharest, about  life. The problem is, it’s  so often about getting things done. And then you still have to do this,  or that. And, in the meantime,  life just passes by. But how are we supposed to hang on to moments? Now I sometimes sit there and remember how you learned to ride your  bike or how  I once  found you at a bus stop in bits and pieces. But you only realize that afterwards. In the moment itself, it’s not possible.

Winfred pleacă apoi să ia aparatul foto, urmând aspirația abia menționată de a păstra vii momentele. Aparatul foto e, ca și rola de film, o posibilitate de a conserva clipa. Ines rămâne singură în soarele de amiază târzie. Ultima replică a filmului e:

Wait, I’ll get the camera.

Dar camera a fost mereu acolo, momentul e salvat, filmul ne ajută să gustăm “clipa”. O posibilă “lectură” a peliculei ar putea fi construirea acestui moment, în care timpul nu stă în loc dar poate atinge o intensitate emoțională înăbușită în viața de zi cu zi de activitățile imediate (inclusiv impulsul continuu de a “păstra” momentele cu camera de filmat, care te deturnează de la emoția imediată).

E punctul final a nu mai puțin de 162 de minute de peliculă în care unele scene par să meargă în gol, pentru a fi urmate de altele foarte intense și pline de patos care te surprind. E ca în viață, nu totul curge la aceeași intensitate. În scena care marchează plecarea lui Winfred după un weekend plin de conflicte, cei doi așteaptă în liniște să vină liftul, stânjeniți.  Nu doar momentele puternice, sublime, sunt păstrate, ci și astfel de clipe care ne dorim să treacă cât mai repede.

La final, Winfred nu se mai întoarce. Intensitatea clipei scade, regăsirea devine așteptare. Dar dragostea lui rămâne cu noi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s