Dezvrăjirea lumii 2.0 / Tetralogia napolitană de Elena Ferrante

Tetralogia napolitană e o carte* care te devorează și pe care o devorezi, genul de lectură care te acaparează decupând în rutina de zi cu zi un culoar din care nu mai poți evada. Am citit cele patru volume în mai puțin de o săptămână, câteva zeci de pagini pe un peron de tren la -5 grade, altele în pauza de prânz peste farfuria cu mâncare rece și cele mai multe în timpul unor nopți albe urmate de zile cu cearcăne gri.

Nu îmi pot imagina o tortură mai mare decât să parcurgi dintr-o suflare primele trei volume (traduse deja în română) și să nu îl poți citi pe al patrulea. Norocul meu a fost că am putut face rost de ediția în engleză, deși traducerea românească e de preferat (dacă aveți opțiunea).

Cartea spune povestea prieteniei dintre două tinere care cresc în decorul violent și apăsător al unui cartier sărac din Napoli în anii ’50. Lena, naratoarea, care a reușit cu mari dificultăți să își continue studiile și să devină o scriitoare celebră ne spune povestea Lilei, un fel de Forrest Gump feminin (marcat de pecetea geniului și nu a naivității), care învață singură să scrie și să citească la 3 ani, creează niște pantofi nemaivăzuți, participă la revoltele muncitorilor din anii ’70, inventează un sistem de educație pentru copii, devine o pionieră în domeniul informaticii etc.

O temă principală a cărții e relația dintre cele două personaje principale, care se influențează reciproc printr-o multitudine de forțe, uneori de atracție dar și de respingere, de admirație dar și de invidie. Universul acestei prietenii redă întreaga complexitate a relațiilor interumane, fără a ascunde niciun colț întunecat, dimpotrivă. Cu determinarea tipică Lilei, care își târăște prietena din prima zi de joacă în cele mai amenințătoare și tenebroase locuri ale copilăriei, textul Elenei Ferrante e gata să sondeze cele mai ascunse cotloane ale sufletului.

Romanul adună laolaltă toate aceste forțe și pare scris la patru mâini, pentru că prin Lena pare să vorbească deseori Lila, punând sub semnul întrebării structura auctorială. E ca un joc cu păpuși (care joacă un rol important în roman), în care nu se știe cine e cea trasă pe sfoară și cine trage sforile. Această trăsătură se reflectă și la nivel stilistic în numeroase instanțe din firul narativ, de exemplu în această remarcă a redactorului primei cărți scrise de Lena:

”Povestea e frumoasă, e o poveste din zilele noastre foarte bine articulată și scrisă într-un mod mereu surprinzător; dar ideea nu e asta: e a treia oară când citesc cartea dumneavoastră și la fiecare pagină e ceva puternic ce nu reușesc să înțeleg de unde vine.”

Povestea curge ca o licoare plăcută pe care o bei fără să simți înțepătura alcoolului, până când te ia toropeala. Dar aici efectul e unul opus amețelii: cartea Elenei Ferrante ascute simțurile, pentru că înveți să cartografiezi precis nu doar fragmente, intuiții, emoții, episoade răzlețe, personaje singulare, ci întregi trasee de devenire, care ajung să ne spună ceva despre societatea noastră în ansamblu.

E amețitoare complexitatea acestui seismograf, care scoate atât de clar la iveală felul în care opresiunea, violența, inegalitatea și suferința sunt transmise în societățile noastre din generație în generație. Singura ieșire din acest cerc vicios e educația, dar foarte puțini au acces la ea. Cartea nu e doar o frescă a societății italiene din a doua jumătate a secolului trecut, ci și a întregii lumi. Privindu-și fiicele, Lena are intuiția faptului că destinul lor privilegiat e o șansă pe care mulți nu o au:

”Lumea s-a schimbat în mod extraordinar și le aparține tot mai mult lor, tot mai puțin mie. Dar e bine așa – până la urmă ce contează cu adevărat sunt aceste fete atât de curajoase, care n-au întâlnit nici măcar una din greutățile de care m-am izbit eu. Au atitudini, voci, exigențe, pretenții, conștiință de sine pe care eu nici astăzi nu mi le permit. Alții, altele, nu au același noroc. În țările oarecum prospere a predominat o neutralitate care ascunde ororile restului lumii. Când din acele orori se dezlănțuie o violență care ajunge până în orașele noastre și obișnuințele noastre, tresărim, ne alarmăm.”

Sunt multe lucruri de menționat în legătură cu acest roman (care nu e un roman-fluviu, ci un roman-uragan) dar mă voi opri asupra a doar trei dintre ele:

Destinul

Elena Ferrante demonstrează cu precizie, ca o matematiciană a emoțiilor, că ”destinul” – ca forță supranaturală – nu există, indicând nemilos și exact toate forțele psiho-sociale care creează traiectoria vieților celor două femei. ”Soarta” și ”norocul” despre care se filozofează deseori romanțios sunt dizolvate prin descrierea unor realități simple cu urmări sfâșietoare.

Cel mai memorabil exemplu în acest sens apare în primul volum. De la o vârstă fragedă, ambele eroine decid că vor să evadeze împreună din infernul cartierului, unde femeile produc copii pe bandă și sunt bătute de soții lor din automatism. Când termină școala primară, Lila e deja un copil-geniu și pentru Lena o forță de neoprit. Lila e strălucitoare și puternică, Lena e ambițioasă, dar supusă:

”A doua zi, mergând spre școală, Lila mi-a spus pe tonul ei obișnuit: eu oricum dau examenul. Am crezut-o, era inutil să-i interzici ceva, știam asta cu toții. Părea cea mai puternică dintre noi, fetele, mai puternică decât Enzo, decât Alfonso, decât Stefano, mai puternică decât fratele ei Rino, mai puternică decât părinții noștri, mai puternică decât toți oamenii mari, inclusiv învățătoarea și carabinierii care te puteau băga la închisoare”.

Dar oricât ar fi de genial, un copil e doar o mică rotiță care poate fi oprită și zdrobită într-o clipă de o societate bolnavă. Lila nu poate să studieze mai departe pentru că familia ei e marginal mai săracă și tatăl ei nu înțelege de ce are nevoie o femeie de școală. Poate pentru că a stat toată viața închis în ghereta de opincar în timp ce tatăl Lenei era portar la primărie și avea acces ca spectator la alte lumi? Poate doar pentru că e mai temperamental? Cert e că sărăcia și personalitatea tatălui (care e autoritatea supremă) sunt deja obstacole de nedepășit pentru copilul autodidact care a învățat să citească la 3 ani și a scris o carte la 6. La sfârșitul școlii generale, Lila e deja condamnată de familia ei să rămână în ”plebe” așa cum îi pune verdictul învățătoarea ei, disprețuitor și resentimentar.

Asta ne aduce la următoarea temă:

Educația și limba

Încă din clasa întâi, cele două prietene își dau seama că educația e o posibilă ieșire din iadul cartierului și sunt avide de învățătură. Cam în aceeași etapă, amândouă devin entuziasmate de ideea de a deveni scriitoare, evident celebre și bogate. Educația și felul în care personajele stăpânesc o limbă sunt două motive importante pe parcursul cărții.

Italiana se învață în școală și mulți dintre locuitorii cartierului nu o stăpânesc sau o stăpânesc prost, pentru că în restul timpului vorbesc în dialect. Lena, care reușește să își continue studiile, recurge la italiană atunci când vrea să intimideze pe cineva din cartier. Tot ea e exasperată că fetițele ei sunt prea expuse la dialectul bonei și la napolitana bunicii: limba e o expresie a condiției sociale, transportă în ea condiția socială și poate fi un instrument al transformării.

Dar această transformare are limitele ei, greu de depășit. Deși se emancipează prin studiu, prin stăpânirea limbii și prin textele pe care le produce, care îi oferă un alt statut, Lena suspectează spre bătrânețe că până și în această relație a ei demiurgică cu scrisul există o formă de subjugare, pentru că a fost mereu mânată de un singur impuls: dorința de a scăpa de cartier a bântuit-o mereu și e o versiune a luptei ei cu Lila, care a rămas prizoniera cartierului. Romanul este lupta pe care Lena o duce, în forma unui text, pentru se ridica deasupra propriei ei condiții:

”Nesiguranțele mele dintotdeauna s-au amplificat (…). Dacă eu, într-adevăr, nu am scris niciun roman memorabil, dar ea îl scrie și rescrie de ani de zile? (…) În acel caz, cartea ei ar fi devenit – chiar și numai pentru mine – dovada eșecului meu și, citind-o, aș fi înțeles cum ar fi trebuit să scriu, dar nu am fost în stare (…). Întreaga mea viață s-ar fi redus doar la o luptă meschină pentru a ajunge în altă clasă socială.”

Oricât de “departe” ai ajunge, oricâte trepte ai urca pe scara socială, traseul tău, orbita pe care mergi, o sa aibă mereu gravată, ca un schelet, structura psiho-sociala din care ai pornit. Mesajul profund umanist al cărții și în același timp sursa amărăciunii care te copleșește deseori citind-o e că suntem într-un stadiu deplorabil în această privință și multe dintre structurile în care funcționăm sunt otrăvite. Există însă o soluție, și Lila vorbește entuziasmată despre cum educația poate schimba totul, despre cum jocurile pe care le face cu băiețelul ei ar putea schimba toți copiii din cartier și, extins, din întreaga lume.

Arta și dezvrăjirea lumii

Cartea începe în anul 2010, când Lena, ajunsă la 60 de ani, află că Lila a dispărut, așa cum a tot amenințat că o să facă. Ea ia acest gest ca pe o provocare și se hotărăște să scrie biografia prietenei ei, să divulge toate lucrurile pe care aceasta încearcă să le șteargă.

Pare că e o competiție între dorința Lilei de a dispărea și dorința Lenei de a o aduce înapoi prin scris. Dar naratoarea are mereu bănuiala că prietena ei o manipulează din umbră, provocând-o să scrie. Iar în această logică inversată, cea care câștigă e Lila, pentru ca ea e esența tare a poveștii. Poate ăsta a fost scopul ei de la început, să dăinuie în felul ăsta și să scoată din Lena toate întunecimile la iveală.

Din acest preambul se conturează deja personalitățile celor două femei: Lila e un suflet torturat, o ființă hipersensibilă și suprainteligentă, o flacără orbitoare dar pâlpâindă, pe când Lena are o stabilitate de fond care o face să caute scântei în exterior, să încerce tot timpul să se aprindă într-o văpaie din afara ei.

Lila suferă de niște crize pe care le numește ”tăierea marginilor” în care vede o lume hidoasă, deformată, stăpânită de anxietăți și groază. Acolo unde alții văd un peisaj feeric cu un cer de vară plin de stele, Lila vede stelele ca pe niște ouă stricate, care o îngrețoșează. Ea nu e malefică, ci redă realitatea ei – o persoană suprainteligentă, cu un psihic aparte, zgâlțâită de viață, aruncată pe fereastră de tatăl ei pentru că voia sa învețe, violată și bătută în noaptea nunții, umilită de condițiile de muncă din fabrică etc.

Lila are curajul să zgârie suprafața lucrurilor până țâșnește adevărul, Lena are puterea de a reflecta acest adevăr. Efortul ei e să dea o ”margine” Lilei, care suferă de ”tăierea marginilor”, să o ”fixeze”. Și reușește să facă asta fără a îi distorsiona ”realitatea”, pentru că Lila e la fel de prezentă în text ca și Lena. Viziunile lor îmbinate, conflictuale și în mișcare, creează țesutul unic al acestui roman, care descrie de fapt lupta permanentă a două forțe: Scriitoarea care vrea să se ”ridice” (în dulcele stil clasic) prin ”artă” deasupra vieții, să își depășească condiția – și propria ei ”umbră”, reprezentată de Lila.

Iar ”Lila” e atât de prezentă în text și în spiritul autoarei încât tentativa ei de a o ”fixa” capătă o altă funcțiune, aceea de a tăia marginile ”realității” literare, a cărei perspectivă se adâncește: ne arată condițiile sociale, mecanismele psihice, puterea rolurilor de gen – toate aspectele care te țintuiesc într-un anumit perimetru, care te definesc chiar și atunci – sau mai ales atunci – când fugi de ele.

Epilog

Tetralogia napolitană nu e scrisă doar cu mintea ci și cu sufletul și ar putea sta la fel de bine pe raftul cărților de dezvoltare personală: e cel mai complet și rapid curs de inteligență emoțională scris vreodată. Te învață să GÂNDEȘTI și să SIMȚI în același timp, cu o intensitate dureroasă. Și da, o inteligență emoțională ascuțită taie marginile impuse de simțuri și rațiune și ne arată cine suntem cu adevărat.

Elena Ferrante e prietena genială de care fiecare dintre noi are nevoie.

 

——-

* Deși e compusă din 4 volume, mă voi referi în continuare la Tetralogie ca la o singură carte

Sursă foto: http://www.suhrkamp.de/buecher/meine_geniale_freundin-elena_ferrante_42553.html

 

Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s