Pride – o pancartă cu dantelă

Cu trei ani mai târziu decât restul planetei, am reușit în sfârșit să văd Pride (2014), o tragicomedie inspirată de întâmplări reale, care descrie alianța neobișnuită dintre un grup de activiști și activiste LGBT din Londra și o comunitate de mineri din Țara Galilor. Suntem în anno domini 1984, în vâltoarea unor proteste și greve masive prin care Uniunea Națională a Minerilor se opune deciziei guvernului condus de Margaret Thatcher de a închide mai multe exploatări miniere.

În mica librărie londoneză Gay’s the Word, activistul Mark Ashton face apel la prietenii săi pentru a pune bazele unui grup de susținere a minerilor aflați în grevă. Tensiunile inerente acestei alianțe devin vizibile din prima clipă: mulți refuză să ajute o comunitate tradițională ostilă în care au fost deseori persecutați. Dar Ashton reușește să câștige câțiva activiști (și o activistă!) de partea lui, formând gruparea Lesbians and Gays Support the Miners (LGSM). După câteva încercări nereușite de a colabora direct cu Uniunea Națională a Minerilor, LGSM ia legătura cu o mică comunitate de mineri din Țara Galilor. E începutul unei relații de prietenie și solidaritate între cele două grupuri, care are parte însă și de numeroase obstacole și momente critice.

Filmul e atent orchestrat pentru a produce cât mai multe emoții, pentru a ”prinde” publicul și a-i provoca reacții puternice – fie ele hohote de râs sau lacrimi. Din păcate, rețeta e deseori prea evidentă (și acțiunea prea previzibilă). Oricât de admirabil ar fi mesajul peliculei, nu poți să alungi sentimentul că ”ți se umblă la butoane” (citat din mine după vizionare).

Parte din rețeta unei producții mainstream e și simplificarea: filmul ia niște fapte reale, brute și greu de digerat și le transformă într-un popcorn cu o doză bună de sirop și puțină amărăciune, strecurată abil pentru a nu afecta aroma dominantă de ”feel good movie” cu succes de casă. Evenimentele din 1984 sunt rezumate prin câteva relatări, cearta dintre Bloomey și părinții săi (când aceștia află că e gay) e redată din unghiuri îndepărtate, fără sonor și undeva în fundal HIV afectează viața mai multor personaje.

Iar în ciuda elanului și valului de solidaritate care unește diferitele comunități, feministele londoneze sunt înfățișate ca un fel de ciudățenii și luate peste picior. De un portret mai avantajos (puternic și ”organic” în contast cu ciudatele feministe londoneze cu dieta lor vegană și mania persecuției) se bucură femeile din comunitatea de mineri, care se mobilizează pentru a își susține bărbații și sunt mai deschise față de noii-veniți. Un lucru care nu se menționează însă e că în acea perioadă nevestele minerilor au format la rândul lor numeroase grupuri de susținere, care au căpătat și un puternic accent feminist. Hefina Headon una dintre cele mai importante figuri din film (interpretată magistral de Imelda Stauton) e un exemplu în acest sens.

Un celebru imn feminist al vremii e folosit într-o scenă cheie (video mai jos), dar contextul lipsește și de această dată. E păcat că feministele rămân o prezență caricaturală într-un film care ar fi avut mult potențial în această direcție:

Pride are însă și multe merite, pentru care e demn admirat (și recomandat). Oricine a ținut vreodată în mână o pancartă sau un megafon (ok, depinde și pentru ce cauze:) va vibra la acestă narațiune despre luptă și solidaritate, despre acceptare și înțelegere. Mesajul e simplu: comunicarea și solidaritatea nu sunt doar posibile ci și benefice și necesare, iar deschiderea către alții ne ajută să creștem și să ne descoperim pe noi înșine. Un dialog sincer cu o persoană care are alte convingeri te poate îmbogăți și transforma mai mult decât experiențele comode din cercul tău de cunoștințe cu care împărtășești aceleași opinii și caracteristici.

Pride e un film despre solidaritate și cum poate fi aceasta posibilă la intersecția diferențelor de clasă, orientare sexuală, generație etc. Într-o epocă a individualismului, Pride vorbește despre forța colectivului și a solidarității, despre unitate și dreptate socială, presărând toate aceste concepte (la care cultura neoliberală mainstream are alergie) cu sclipici și lipici. Cu toată dantelăria, mesajul de pe panacartă ajunge la inimă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s