Julieta – Pedro Almodovar

Julieta e un film intens și captivant, în ciuda structurii fragmentate care trădează contururile celor trei povestiri de Alice Munro din care se inspiră: ”Șansă”, ”Curând” și ”Tăcere” din volumul ”Fuga” publicat de Munro în 2004 (notă de lectură;).

Julieta are o fiică pe care nu a mai văzut-o de peste zece ani – o rană nevindecată și foarte dureroasă. În urma unei întâlniri întâmplătoare, ea află că fiica, Antía, e în viață și are trei copii. Tulburată de aceste vești, Julieta își părăsește partenerul și se mută în casa în care a trăit ultima oară împreună cu Antía, pentru a îi scrie acesteia o lungă scrisoare, o confesiune a tuturor lucrurilor ”pe care nu am apucat să ți le spun. Pentru că erai prea mică. Pentru că era prea dureros pentru mine. Sau doar pentru că îmi era rușine.”

Punându-și pe hârtie povestea, mama își caută fiica, încearcă să o regăsească în propria ei viață. Concluzia e dureroasă: adâncită în suferință și în depresia căreia i-a căzut pradă după moartea soțului, dar și în preocupările rituale, domestice și lipsite de conținut prin care își definește rolul de mamă, Julieta se îndepărtează de fiica ei, ajunge să nu o mai cunoască.

Sunt emblematice aici două scene: întâi, scena oglinzii, în care Antia și prietena ei usucă părul unei Juliete tinere, depresive, impasibilă la râsetele celor două fete. Când prosopul se ridică de pe chipul ei, acesta e îmbătrânit cu 10 ani. Într-o scenă următoare, când Antía vine acasă ca tânără adolescentă și ia un sendviș pe fugă, comunicarea dintre ele se rezumă la replici scurte și funcționale, iar vocea din off a Julietei ne spune că în această fază ”și-a dedicat viața Antiei”. Dar simțim că aceste cuvinte nu înseamnă nimic, că e o simplă evadare într-un rol jucat orbește, neavând la bază o conexiune profundă.

Felul în care ne construim povestea vieții e mereu trunchiat. Dar din ce punct începem să distorsionăm realitatea atât de mult încât ajungem să trăim în gol? În depresia care urmează pierderii soțului, Julieta își vede fiica puternică și veselă, fascinată de relația cu prietena ei, așa cum vedem în scena oglinzii, care dă și cheia filmului. Dar această impresie e doar amintirea unei femei depresive. Vederea Julietei e obstrucționată de prosopul greu și ud. Din întunericul de sub văl, ea reconstruiește scena într-un anumit fel.

În absența unei legături autentice (și de fapt această absență, și nu absența fizică a Antíei, dă dimensiunea de thriller poveștii), golul dintre cele două femei se umple doar cu rutina vieții de zi cu zi și e erodat concomitent, permanent, în tăcere, de transferul inconștient al angoaselor mamei asupra fiicei (remușcări, rușine, șocul pierderii soțului).

Pentru a o redescoperi pe Antía, Julieta trebuie să ridice vălul de pe propriul ei trecut, să își confrunte propria oglindă interioară. Iar prin actul de a scrie, prin rememorare, vălul cu care Julieta a încercat să acopere părți întregi din viața ei se ridică.

 

Așa cum era de așteptat de la o creație marca Almodovar, și Julieta e un festin vizual, cu imagini emoționante, culori intense și locuri unde vrei să te muți imediat 🙂 Trei instantanee mi-au rămas pe retină, care marchează traseul emoțional al eroinei:

  • Cerbul care aleargă după tren în noapte, privit de la fereastra compartimentului de Julieta (spiritul tinereții, aventura, erotismul, necunoscutul – Julieta va face referire la acest sentiment într-una dintre scenele următoare, în timpul orei de mitologie)
  • Sculptura pe care Julieta o primește cadou de la prietena lui Xoan, cu care acesta are o relație ambiguă. O figură impozantă, frumoasă dar în același timp dură, grea, rece, cu contur ascuțit (bărbatul-totem, de un erotism irezistibil, care înșală, care apare ca o stâncă în viața Julietei, aproape și totuși departe, solid și zdrobitor)
  • Scena oglinzii, a vălului ridicat (afișul filmului)

În multe dintre recenziile pe care le-am citit, autorii și autoarele menționau de zor că Julieta e un film ”cu multe femei”, ”despre femei” etc. E o chestie care mă irită. În peste 90% din filmele difuzate în cinematografe, bărbații sunt eroii principali, dar nimeni nu exclamă ”Uau, e un film despre bărbați, cu bărbați etc”.

Julieta e un film despre părinți și copii, iar copii am fost (și suntem) cu toții. Hai să nu ne ascundem în roluri. De sub mască, Julieta ne privește pe toți.

Sursă foto

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s