Domnul Puiu e cam papagal

Într-un interviu recent publicat de Scena9, Cristi Puiu ne surprinde cu un comentariu profund privind statutul femeii în artă/societate/general:

De ce nu sunt regizoare de film de succes în România?

Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. De departe, nu există nimic mai important, mai mare, mai unic. Femeia face chestia asta. Cred că femeile nici nu se mai grăbesc să facă altceva dacă fac copii. E așa o bucurie. Să fii mamă e o chestie enormă. Din păcate, lucrurile au fost luate în răspăr în ultimii ani și femeile ajung să se vexeze pentru faptul că sunt reduse la statutul de mamă. Dacă tu reușești să treci peste preconcepțiile momentului și să te bucuri de statutul de mamă, să îl trăiești plenar, nu cred că îți mai vine în cap să faci tablouri. Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile. Omul se tot străduiește să inventeze lucruri noi și noutatea este, probabil, cea mai serioasă dintre ispitele cu care eu m-am întâlnit. Și cumva frontierele astea ale căutării noutății cu orice preț se extind și mătură viața privată. Dintr-o dată și acolo vrei să fie totul nou. Eu nu înțeleg, nu știu cum e mai bine sau mai rău. Probabil că retrogradul sunt eu, dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le înțeleg. Nu doar legat de familie, ci și de cinema, de politică.

Mda…

Nici nu știu de unde să o apuc, ăsta e text de dat la bac, trebuie analizat propoziție cu propoziție.

Să începem cu începutul: bucurie mare, măi doamnelor, ce noroc pe capul nostru! Femeia face cel mai important lucru de pe pământ, așa, din oficiu! Am câștigat tragerea la sorți! Bărbații, săracii, ce să facă și ei dacă chestia asta ENORMĂ e deja bifată? Mai un film, mai un fotbal, o tablă, un război, politică, economie, știință… dastea, fleacuri, și mai mult așa, de plictiseală, pentru că vezi dragă ei nu pot să dea viață (#naștereîndurericumplite #plus15kg #epiziotomie #incontinență).

Copiii ăștia, evident, nu îi facem singure, iar bărbații ar putea să se implice după pofta inimii în creșterea lor, dar probabil nu reușesc să treacă peste preconcepțiile momentului… pardon, nu vor să ne răpească bucuria de a fi mame (toată lumea știe că a scoate un copil din vagin e fix același lucru cu a destupa o șampanie, viața ta devine o perpetuă sărbătoare).

Din păcate, în ultimii ani lucrurile au luat-o razna. Forțele astea ale noului… lucrează, ceva de speriat! Femeilor se pare că nu le mai ajung cele trei roluri distribuite cu generozitate de către marii gânditori ai lumii:

  1. Mamă plenară (premiul I cu coroniță)
  2. Carieră 5 stele + mamă lamentabilă (1 stea, șobolani pe hol)
  3. Carieră 5 stele fără copii (un fel de omucidere prin neglijență + nu trebuia să vă deranjați că de asta ne ocupăm noi)

font

M-am enervat foarte tare când am citit interviul ăsta prima dată (eram pe stop). Între timp, senzația aia de bocanc în burtă a dispărut și ce a rămas e un fel de amuzament amar – mai ales după ce am ascultat și emisiunea radio în care domnul Puiu explică pe un ton blajin că el are trei fete și angajează femei și deci nu are cum să fie misogin, nu?

Ce mă dă pe spate acum e ipocrizia din toate declarațiile astea, în care cultul personalității și afirmarea propriei libertăți artistice se îmbină armonios cu etichetarea și împărțirea generoasă de norme şi sarcini 😉 pentru femei.

În același interviu în care se miră că femeile se simt „vexate” că sunt ”reduse la statutul de mamă”, domnul Puiu e revoltat că e ”redus” la statutul de ”regizor” sau chiar că i se spune ”maestre” (de fapt interviul apare sub titlul ”Nu sunt regizor”:)):

”Nu mă socotesc nici pictor, nici fotograf, dar fac toate lucrurile astea. Dacă o să îmi vină să scriu poezii, scriu poezii. Vreau să îmi păstrez autonomia și independența. Nu vreau să mi se pună 15 etichete. (…) Sunt un om care face niște lucruri.

Apoi, când vine vorba de filmele ALTORA, domnul Puiu înțelege mai bine complexitatea femeilor, i se pare cam nașpa când alții le reduc la vreun statut – în cazul ăsta ”exotisme”:

<<„Du-te să vezi La Vie d’Adèle. Băi, două lesbiene, nene, să vezi cum fac”. Dar și acolo e un semn de întrebare, raportarea lui Kéchiche la povestea asta a fost cea mai potrivită? Eu cred că nu. Pe undeva m-am simțit prost pentru că am simțit că el se uită ca la niște ciudățenii la lesbienele alea. Nu se poate să reduci, socotesc eu, relația care există între două femei, la un raport sexual. Sau poate că da, și nu mă pricep eu.>>

Dar în schimb e ok să reduci pe cineva la funcția reproductivă (și apropo dacă tot îi nașteți, ce mare scofală să aveți tot voi grijă de ei, că bărbații sunt alergici la scutece?).

”Femeia face chestia asta” mare, sublimă! Dar poate să facă și alte lucruri! Şi copiii nu rămân legați de cordonul ombilical, oricine (a se citi “pictori”, “regizori, “maeştri” POT să trăiască plenar bucuria de a creşte un copil şi să facă astfel – BINGO! – cel mai important lucru ever). Nu e chemarea sfântă a femeii să facă asta, e doar unul dintre lucrurile pe care le poate face.

Într-o societate în care femeile sunt reduse la funcția lor reproductivă sau la statutul de obiect sexual, ele nu sunt libere să fie pur și simplu ”oameni”. Sau poate ”artiste” sau „politiciene” (12% femei în Parlamentul României, domnu‘ Puiu! 😦 ). Iar felul în care funcționează această privare de libertate sunt fix etichetele și ideile pe care le împărțiți cu atâta generozitate.

Vreți să fiți doar ”un om care face niște lucruri”, vă revoltați că sunteți etichetat, vi se spun vorbe grele: ”domnu’ regizor”, ”domnu’ pictor”, ”domnu’ fotograf”, „maestre”. Dar cum sună toate etichetele astea în comparație cu ”mamă lamentabilă”, ”vexată” și chiar ”trăirea plenară a statutului de mamă” (chestia asta e așa f extatică, probabil vreun fel de sectă?).

Hai că m-am luat cu vorba și îmi plâng copiii.

Dar nu pot să închei fără câteva gânduri despre ceea ce descrieți a fi ”cel mai Important lucru din lume” – aparent pentru toți oamenii, dar după cum reiese din discursul dvs., de fapt doar pentru femei. Dar psst!, hai să ne facem că nu am observat 😉

Dacă a face copii e cel mai măreț lucru pe care îl poți face pe lumea asta, de ce această parte din viața noastră, a TUTUROR (că toți am ajuns aici pe aceeași cale) e atât de puțin prezentă în politicile noastre, în economia noastră, în cultura noastră, în… filmele noastre? Atenție, nu în stereotipurile noastre despre cine trebuie să facă ce… ci în produse culturale, politici, interes real și mai ales recunoaștere și prestigiu.

Dacă cineva ar vorbi despre treburile astea, ar fi destul de inovativ (antonim pentru retrograd;). Părerea mea, nu știu, zic și eu, probabil sunt cam proastă… sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, Nu doar legat de familie, ci și de cinema, de politică. Aștept să mi le explice bărbații în filme și interviuri.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s