Taxi Teheran – Jafar Panahi

Filmul cu care Jafar Panahi a câștigat Ursul de Aur la Berlinale anul acesta e filmat clandestin, în interiorul unui taxi condus chiar de regizor pe străzile Teheranului. Pasagerii sunt din cei mai diverși – de la ”clienți” la rude și prieteni, iar Panahi își joacă propriul rol, cu un zâmbet bonom și molipsitor.

În Teheran taxiurile pot fi împărțite de mai mulți călători care se urcă pe parcurs, merg o vreme împreună și coboară unde le convine mai bine. În intimitatea mașinii, oamenii își deschid sufletele, se simt mai aproape și la propriu și la figurat, discută cu însuflețire, râd, plâng, fac confesiuni, testamente și caută subiecte de filme – taxiul lui Panahi devine un creuzet în care ciocnirile și întâlnirile dintre personaje sunt urmărite cu grijă de alchimistul-regizor, fără a se pierde impresia de mișcare browniană.

Pe bancheta mașinii se perindă pe rând tipul macho și ipocrit care apără execuțiile publice, învățătoarea umanistă care îl contrazice apărând oamenii și bunul simț, vânzătorul de filme ilegale (care are în tolbă Tot, de la filme cu zombie la Moartea domnului Lăzărescu, prilej de insider jokes pentru cinefili), cuplul speriat, femeile cu peștișorii de aur (care sunt convinse că vor muri din cauza unei superstiții), nepoțica Hana, un prieten care are ceva pe suflet și avocata pentru drepturile omului (descrisă de nepoțică și ca ”doamna care oferă mereu flori” – un gest în ton cu puterea ei simbolică într-o dictatură, trandafirii ei roșii fiind un simbol pentru luptă, dragoste și speranță).

Când regizorul întoarce camera montată pe bordul mașinii către exterior, privirea noastră e ațintită asupra orașului: o metropolă vibrantă, cu infrastructură impresionantă, bulevarde luminoase, cafenele, clădiri elegante, oameni grăbiți. Când camera se întoarce către interior, suntem în intimitatea mașinii, intrăm ”în sufletul” personajelor.

Panahi manevrează fără ascunzișuri camerele, într-o joacă permanentă cu publicul, la fel cum manevrează și firul narativ: voyerismul ne face la început complici (suntem martorii nevăzuți ai unei curse cu taxiul), dar ne dăm curând seama că e greu să distingem realitatea de ficțiune (ce e înscenat și ce nu). Suntem complici cu Panahi la un nivel mai profund, savurând împreună declarația lui de independență față de ochiul sfredelitor al Dictaturii.

Pentru că în vibranta metropolă cu 20 de milioane de locuitori, pe lângă bulevarde luminoase și cafenele mai sunt și închisori al căror nume e pe buzele tuturor, execuții pe stadioane și oameni în greva foamei. Iar Panahi, care a fost arestat în 2010 pentru “propagandă împotriva regimului”, are în ”palmares” o condamnare la 6 ani de închisoare (neexecutați încă) și o interdicție de a filma, acorda interviuri sau părăsi țara timp de 20 de ani.

Cu toate acestea, regizorul continuă să facă filme care sunt scoase cu mari riscuri din țară (umblă vorba că „In Film nist“- ”Acesta nu e un film” a ajuns la Cannes ascuns într-un tort). Sunt filme făcute clandestin, subversive, care implică mari riscuri (ca măsură de protecție, Taxi Teheran nu are un generic de final, numele protagoniștilor rămânând necunoscute, iar la Berlinale a fost prezentat doar cu numele ”Taxi”). Iar cel mai ”subversiv” element al filmului –  și cel mai bun răspuns la obtuzitatea perversă a dictaturii – este căldura lui umană, dragostea pentru film și pentru oameni pe care o emană. Darren Aronofsky, președintele juriului Berlinalelor, a surprins foarte bine acest aspect: “Limitările îi inspiră, uneori, pe cei care spun poveşti să facă o treabă mai bună, dar, uneori, acele limitări pot fi atât de sufocante încât distrug un proiect şi avariază sufletul artistului. În loc să renunţe, să se umple de furie şi frustrare, Jafar Panahi a creat o scrisoare de dragoste către cinema. Filmul său este plin de dragoste pentru arta sa, pentru comunitate, pentru ţara sa şi pentru publicul său”.

O parabolă frumoasă despre dictatură și valori ne e oferită în scena în care nepoțica Hana, rămasă singură în mașină, încearcă să facă un film pe care să îl poată prezenta la școală (în prealabil a avut loc o discuție cu Panahi despre indicațiile date de profesoară pentru film: trebuie evitat ”realismul sordid”, bărbații cu cravată trebuie să joace roluri negative, femeile să fie acoperite, bărbații și femeile să nu se atingă niciodată etc.). Filmând la întâmplare pe geamul mașinii, Hana surprinde un băiețel sărac care șterpelește de pe jos o bancnotă (ironic, mirele care scapă bancnota e filmat la rândul lui:). Hana îi cere băiețelului să înapoieze bancnota, dar motivul invocat de ea nu e că așa e bine, ci că filmul ei trebuie să iasă bine, să fie prezentabil. Aceasta e absurditatea perceptelor dictatoriale, care suspendă principiile morale. Nu e vorba de faptul că nu e bine să furi ci de faptul că nu e o realitate acceptată. Filtrul absurd al perceptelor dictatoriale invalidează acțiunea chiar și atunci când se întâmplă să fie corectă din punct de vedere moral. Într-o dictatură, sistemul de valori este anulat, iar regizorul care respectă ”regulile” devine un manipulator.

Nu pot să închei fără să adaug câteva cuvinte despre femeile din film: învatatoarea care nu e intimidată nici măcar o secundă de tipul care vrea execuții pe stadioane și își susține cu înflăcărare poziția, nepoțica plină de vervă și idei, care strălucește pur și simplu pe ecran, avocata pentru drepturile omului, amenințată cu interdicția de a profesa, asemeni lui Panahi, dar care continuă să lupte și să ofere sprijin. Mai merită menționată aici (chiar dacă nu apare în film) și tânăra pe care vrea să o viziteze avocata, care a intrat în greva foamei după ce a fost arestată pentru că a mers la un meci de volei (aluzie la un film mai vechi făcut de Panahi, cu aceeași temă).  E reconfortant să vezi personaje feminine pozitive și sclipitoare în sălile noastre de cinematograf, unde în marea majoritate a filmelor femeile joacă roluri secundare, decorative, stereotipe, simpliste.

Chiar și scena în care soția se urcă plângând cu soțul rănit în mașină are câteva aspecte pozitive. Soțul, crezând că o să moară, își face repede testamentul în favoarea ei (într-un video filmat cu iphone-ul lui Panahi), disperat că altfel femeia ar fi la mâna fraților lui. Poziția vulnerabilă a femeilor în societatea iraniană e cât se poate de evidentă, dar în acest caz particular vedem și că iubirea dintre doi oameni poate transcede această realitate – vedem o femeie care e iubită, și vedem asta nu doar din disperarea soțului de a își face testamentul pentru a o proteja, dar și dintr-un gest mic, cum e faptul că a insistat ca ea să poarte casca pe motocicletă în locul lui. Insistența cu care soția încearcă mai târziu să facă rost de film arată că lucrurile nu stau chiar pe roze, iar mecanismele de putere nu sunt anulate complet în acest cuplu, dar mesajul pozitiv al parabolei e incontestabil.

Realitățile politice și sociale sunt prezente în tot filmul, dar umanismul cu care Panahi navighează printre e plin de speranță.

Încărcătura politică a filmului nu îl face apăsător, dar ”Taxi Teheran” nu e nici un film ușor – e un film senin.

Mă gândeam că dacă aș avea 10 ani – ca Hana Panahi – și aș face un desen care să descrie filmul, ar fi un desen colorat, vesel:  un taxi galben cu un domn bonom cu bască la volan, personaje volubile, trandafiri roșii, peștișori de aur – și cred că ăsta ar fi cel mai bun rezumat al filmului, o lume caldă, candidă, un umanism care ne atinge pe toți, care ne unește.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s